1-2

3-5

6-8

9-10

11-12

13-16

17-19

20-22

23-25

 

26-27

28-31

32-34

35-37

38-40

41-42

43-44

45-46

47-48

 
 

49-50

51-52

53-54

55-56

57-59

60-62

63-65

66-69

70-72

 

73-75

76-78

79-80

81-82

83-85

86-88

89-90

   

 
 
 
 

70.  Trofeul S.T.


In asteptarea rundei urmatoare ...
(Cupa ARCTICA - Craiova, 2003 : Dan Preotescu, Luchi Calota, eu, Dan Cioata, Cristian Pop, Doru Ilie)

Inca de la inceputurile istoriei noastre, numarul concursurilor a crescut constant, an de an ... si mai cu seama dupa 1992. Putine au fost cele la care s-a renuntat si asta numai din motive cit se poate de obiective. Trofeul ST este insa probabil una dintre cele mai regretabile pierderi pe care am suferit-o.

In 1997-98 dl. Ion Albescu. pe atunci director al editurii Stiinta si Tehnica ne rugase sa organizam un concurs special, anual. El urma sa inmineze trofeul competitiei (o statueta frumoasa reprezentind "Ginditorul de la Hamangia"). Trofeul era transmisibil, fiecare dintre detinatorii lui trebuind sa il cedeze cistigatorului din anul urmator. Daca cineva ar fi reusit sa cistige de trei ori consecutiv trofeul, acesta intra definitiv in posesia respectivului iar dl. Albescu punea in joc o alta statueta.

Pentru ca ni se ceruse un concurs de o natura ceva mai deosebita, am imaginat un sistem de punctaj (gen Grand Prix) care era aplicat tuturor participantilor la competitiile unui an de zile. Se tinea cont de locul obtinut in concurs dar si de taria fiecarui concurs in parte. La sfirsitul anului se facea socoteala: primii opt jucatori (in ordinea punctelor acumulate) jucau Finala iar cistigatorul devenea Challenger. In fine, acesta urma sa-si dispute Trofeul cu detinatorul lui din anul precedent, intr-un meci de trei partide.
In timp, sistemul de concurs s-a dovedit a fi extrem de stimulativ pentru jucatorii nostri de Go, iar punctajul ST s-a aratat poate chiar mai precis (in anumite cazuri) decit sistemul CIV pe care il foloseam deja de vreun an sau doi.
Prin 1991, se pare ca dl. Albescu a avut niste probleme in cadrul editurii sale si ne-a transmis prin George ca nu mai poate sposoriza concursul. Noi l-am mentinut insa in calendarul competitional ca pe unul dintre cele mai puternice concursuri ale noastre. I-am schimbat numai denumirea, intitulindu-l Trofeul Federatiei.

Inainte de angajarea lui Parik, am vazut la televizor un reportaj despre editura Stiinta si Tehnica; in pofida zvonurilor auzite, societatea era prospera iar dl. Albescu in functie. M-am gindit bineinteles sa reiau contactul si l-am cautat pe Dl. Albescu.
Contrar spuselor lui George Stihi si ale lui Vali Urziceanu (cel din urma avind intr-o perioada niste rubrici de Go in revista Stiinta si Tehnica), Dl Albescu mi-a destainuit ca niciodata nu fusese vorba despre incetarea sponsorizarii. Ba dimpotriva, mi-a aratat trofeul pe care il avea pregatit pentru compertitia care urma sa se tina atunci (in 1991) si care nu a mai avut loc pentru ca ... i se spusese cum ca "noi" n-am fi fost de acord cu ea. Nu stiu exact ce intelegea el prin asta deoarece folosise expresia "... ca nu ati fi de acord !" - putind insemna "noi" federatia ... dar si numai persoana mea, el folosind apelativul majestos. De fapt, cind ma anuntasem intentionase sa ma evite; nu ma primise decit pentru motivul ca in 1989 fusesem totusi primul cistigator al trofeului sau.

Dupa ce am lamurit confuzia si i-am explicat in mare problemele federatiei, s-a aratat dornic sa reluam colaborarea. Avea o singura rugaminte: sa incheiem un Contract si pentru asta era nevoie de Secretarul federatiei (banuiesc ca voia si el sa stie ca sta de vorba cu un oficial, deoarece primise probabil o groaza de informatii contradictorii). I-am povestit despre Parik si a ramas ca dupa numirea acestuia vor lua legatura si totul va fi in regula.

A fost primul meu conflict cu Parik. Dupa ce si-a intrat in functie l-am rugat sa il sune pe Albescu. M-a asigurat ca asa va face ... dar dupa vreo doua-trei saptamini inca nu il sunase. Mi s-a parut inadmisibil sa pierdem ocazia asta doar pentru ca-i era lui lene, sau uitase ... Am pus mina pe telefon si am sunat eu. I l-am dat dl-ui Albescu pe Parik la telefon si au aranjat sa se intilneasca ... Acea intilnire nu a avut insa loc niciodata.
Nu stiu nici pina-n ziua de azi ce o fi fost in capul lui, de ce nu s-o fi dus sa se intilneasca cu Albescu ... dar incidentul acela mi-a ridicat primul semn de intrebare in ceea ce priveste eficienta lui Parik la conducerea federatiei.

 
 

* * *

 

71.  Coeficientul Individual Valoric


Mirel Florescu luindu-si premiul (locul 8) de la Takemiya Masaki
(Campionatul Mondial, Tokyo, 2000)

Inainte de 1990 C.I.V.-ul era tinut pe calculator, doar datorita faptului ca Viorel Savescu lucra pe la un centru de calcul pe undeva si mai apoi pentru ca Gelu Chita reusise sa isi construiasca unul la el acasa.
Astazi ar putea parea ciudat dar pe atunci, calculatoarele individuale deabea aparusera si, intr-o tara-n care pina si masinile de scris erau inregistrate la politie, existenta unei asemenea masinarii subversive ar fi fost inimaginabila. Dupa 1990 au inceput incet incet sa apara, dar prin 1995 inca mai erau un lux pe care putini si-l puteau permite.

In 1991-92 Bogdan Sburlea a reusise sa-si cumpere propriul sau calculator, facuse un program de calcul al CIV-ului, iar George a incheiase cu el un contract pentru a tine aceste socoteli in mod regulat. Suma contractului era bineinteles, mai mult simbolica.
Dupa fiecare concurs mergeam la Bogdan si introduceam partidele jucate in calculator, avind astfel permanent CIV-ul la zi. Eu dictam iar el le tasta. Am facut chestia asta de atit de multe ori incit invatasem pe de rost numele tutror jucatorilor de Go din tara (si pe cei mai multi dintre ei ii mai tin minte si azi).
Stiu ca am mai pomenit ceva despre toate astea dar acum, in 1995 s-a intimplat un incident pe care nu contenesc sa il regret.

Luchi Calota tocmai facuse si el un program care, dupa spusele lui, era mai grozav decit cel al lui Bogdan. Eu nu intelegeam nimic din ce faceau ei acolo, pentru mine calculatorul fiind pe atunci doar un soi de masina de scris foarte complicata.
Ne-a povestit despre el si ne-a spus ca ar fi dispus sa preia munca lui Bogdan.
Luchi lucra pe atunci in Bucuresti, la o firma de soft facuta de alti doi brasoveni - ambii fosti jucatori de Go. Aveau calculatoare, imprimante ... tot ce era necesar ... In plus, avantajul de a lucra cu el era ca facea parte si din Comisia de Evaluare Sportiva (impreuna cu Robert Mateescu si cu mine). Puteam in felul acesta sa urmarim impreuna evolutia fiecarui jucator in parte, sa-i luam in discutie si sa facem evaluarile necesare. In cazuri speciale, atunci cind observam cite o astfel de evolutie cu totul iesita din comun, faceam modificarile de cuviinta in CIV.

Parik i-a chemat intr-o zi atit pe Luchi cit si pe Bogdan la federatie, pentru a discuta impreuna problema si a face eventual transferul. Fara prea multe menajamente, i-a spus lui Bogdan (de cum intrase pe usa) ca uite, Luchi are un program nou si ... am avea nevoie de baza ta de date.
Bogdan saracul intepenise in picioare. Nici nu apucase sa se aseze ... Lucrase pentru noi timp de citiva ani de zile, din entuziasm ... si nu a primit vestea asta prea bine. A spus doar citeva cuvinte, ne-a intors spatele si a plecat. Deabea din momentul ala am inceput si eu sa-mi dau seama de gafa pe care o facusem. De atunci nu l-am mai vazut niciodata.
Dupa citeva luni, vazind ca nu mai apare nici la club si nici pe la concursuri, l-am sunat pe Bogdan. Voiam sa il chem la urmatorul concurs. M-a refuzat politicos ... ca nu mai are timp ... ca si-a schimbat serviciul si are de lucru pina peste cap ... Facusem o prostie pe care o regretam ( ...si inca o mai regret). Pierdusem un jucator de Go, un tip deosebit de cumsecade si un prieten.

De cite ori vorbesc despre sediul acela al firmei unde lucra Luchi imi aduc aminte insa de o anumita scena care s-a petrecut acolo.
Era vara (cred), era cald si ne-am strins citiva la el. Patronii plecasera din Bucuresti si aveam intregul apartament numai al noastru ... De fapt aveam calculatoarele, caci erau in numar de trei. In fiecare camera a locuintei aceleia era cite un calculator performant. Toate erau legate intre ele, pentru ca atit Luchi cit si ceilalti doi erau jucatori impatimiti; in momentele de ragaz (si nu numai) jucau CIV impreuna.
Eu aveam de tradus ceva. Cei de la Centrul European de Go ne dadusera niste pliante de popularizare a jocului pe care urma sa le traducem in romana si sa le editam aici. Carmen Mateescu facuse toata traducerea dar mai ramasesera citeva mici complectari pe care le puteam face si eu, asa ca acum eram aici pentru a le definitiva. Popicu ma auzise ca merg la Luchi si venise si el.

Iata-ne deci pe toti trei acolo si dupa ce am stat un pic de vorba, am trecut la calculatoare. Fiecare intr-o camera. Luchi mi-a aratat cum se manevreaza asa ceva, cum se salveaza ... si s-a dus si el ca avea ceva de lucru. Popicu s-a apucat pe cel de-al treilea calculator sa joace CIV.
Dupa vreo doua ore, m-am gindit eu ca pe caldura aia ne-ar prinde bine o bere rece. Se lasase seara dar era cald inca. Am coborit in strada si am luat citeva sticle de bere. M-am dus pe urma pe la fiecare si le-am lasat cite una, dupa care m-am apucat din nou de lucru.

Nu sint foarte familiarizat cu limba engleza asa incit mi-a luat ceva timp pina sa termin, cu toate cautarile prin dictionar si incurcaturile pe care mi le facea calculatorul care ... cind salva ... cind uita sa o faca si pierdeam portiuni intregi de text ...
Tocmai se crapa de zi cind m-am ridicat din scaun. Teminasem. Dar parca mai erau vreo doi pe aici ... Ce-o fi cu ei ? ... Si m-am dus sa vad ce fac.
Luchi dormea iar Popi ... Popicu era in aceasi pozitie in care-l lasasem cu o seara inainte. Ceva mai tras la fata si teapan in fata calculatorului, cred ca nici nu observase ca intrasem in camera. Era cu ochii atintiti in monitor si din cind in cind clicaia din mouse. Aspectul cel mai grav mi s-a parut insa faptul ca sticla de bere era neatinsa ... deschisa pe masa, alaturi de el, in exact acelasi loc in care o pusesem eu. Nici macar n-ar fi trebuit sa se intinda pentru ea, deoarece i-o pusesem la indemina.

N-as putea spune ca am intrat chiar in panica in momentul ala, dar o clipa de ingrijorare m-a incercat totusi ... L-am intrebat ceva, ca sa vad daca mai reactioneaza. Mi-a raspuns cu un "... da ... da!..." absent, fara sa se clinteasca ... si am inteles ca totul este in regula.
Tin minte ca mi-am zis atunci in sinea mea:
"- Mai, da'i periculos calculatorul asta ..." - adevaratul pericol aveam sa-l aflu insa pe pielea mea, citiva ani mai tirziu.

 
 

* * *

 

72.  N-a fost sa fie ...


Ne inscriem la Cupa OLIMPIA - 2003
(Titi Ghioc, Dan Preotescu, Bogdan Campianu, Mihai Bisca, Luchi Calota)

N-a fost sa fie ... Parik s-a dovedit a nu fi fost nascut pentru munca asta. Pe zi ce trecea imi dadeam seama din ce in ce mai mult de acest adevar.
Ramin la parerea mea ca era un tip cu totul special, fata de care aveam (si am in continuare) toata consideratia ... dar ca secretar al federatiei nu a facut aproape nimic.

La inceput, zicindu-mi eu ca nu parea genul de om pe care sa il impingi de la spate, l-am lasat sa se acomodeze cu treaba pe care o aveam noi de facut acolo. Dupa vreo doua-trei saptamini Parik continua sa vina insa la servici ... mai mult pentru a face cite o partida cu mine.
Venea dimineata, statea aproape degeaba pina pe la prinz, isi punea o partida si apoi auzeam inevitabil intrebarea:
"- Facem o partida ?"

La inceput jucam impreuna ... dar dupa o vreme am inceput sa il refuz.
"- Nu. Uite, avem de facut chestia asta ... Pina nu o terminam nu jucam !" ... dar de facut, mai intotdeauna o faceam tot eu singur.
Treptat, am inceput sa-i fac mici reprosuri ... mai intii delicate si cit mai voalate posibil dar ulterior pe un ton din ce in ce mai imperativ. Dupa vreo 2-3 luni am ajuns sa-i spun direct si fara ocol ca daca nu are de gind sa se apuce de treaba, mai bine ne lasa. O sa cautam un altul si gata. A mai trecut foarte putin si mi-a spus ca-si va da demisia.
Din pacate relatiile noastre fusesera zdravan zguduite in ultima vreme; nu ne mai intelegeam atit de bine iar despartirea nu s-a produs in cei mai buni termeni.

Nu stiam ce sa fac.
Pe de o parte, eram tentat in continuare sa plec de la conducerea executiva a federatiei, sa ma retrag si sa continui sa fiu doar un simplu jucator de Go. Incercam un usor regret pentru frumoasele zile in care-mi puteam permite sa ma duc la concursuri si sa joc. In ultimul an nu mai jucasem prea des deoarece munca la federatie si arbitrajul concursurilor imi ocupau tot timpul.
Pe de alta parte, nu-mi venea sa las balta tot ceea ce realizasem (alaturi de ceilalti), cu cel mai mare entuziasm, timp de atitia ani. Pusesem prea mult suflet in tot ceea ce facusem pina acum, pentru a lasa lucrurile in voia sortii.

De la un moment dat, am aranjat cu cei de la RATB si mi-au recomandat citiva arbitri de Sah. Ia-m platit pentru a veni la concursurile noastre (ca sistem de concurs fiind perfect compatibile cu ale lor); in felul asta apucam si eu sa joc din cind in cind ... Dar problema nu era rezolvata decit pe jumatate.
In absenta oricarei solutii, mi-am zis ca timpul le va rezolva cumva pe toate (este o solutie la care am apelat poate un pic prea des in decursul vietii mele) si am continuat ... Speram bineinteles ca va apare totusi cineva, cindva ... care sa poata ocupa functia de secretar al federatiei. Pina una alta, la sfatul contabilului, am facut un referat catre ministru ... in care explicam intreaga problema. Am primit o derogare prin care acesta ma imputernicea sa fac munca de secretar pina la rezolvarea situatiei.
In anul (aproape) care a urmat, am facut o serioasa economie la bugetul federatiei prin faptul ca - postul de secretar fiind vacant - nu am platit acest salariu, iar banii i-am folosit pentru restul activitatilor noastre.

 
 

* * *