1-2

3-5

6-8

9-10

11-12

13-16

17-19

20-22

23-25

 

26-27

28-31

32-34

35-37

38-40

41-42

43-44

45-46

47-48

 
 

49-50

51-52

53-54

55-56

57-59

60-62

63-65

66-69

70-72

 

73-75

76-78

79-80

81-82

83-85

86-88

89-90

   

 
 
 
 

6.  Clubul de GO


Cind am intrat pentru prima data in Clubul de Go de la Casa de Cultura Mihai Eminescu eram primul venit (dar asta numai din cauza nerabdarii mele : venisem un pic prea devreme). Imediat dupa mine au mai intrat doua persoane. Se cunosteau; si-au aranjat tabla de go si au inceput sa joace. Am cerut permisiunea sa ma asez linga ei si sa privesc. Erau foarte concentrati si stateau sa se gindeasca destul de mult la fiecare miscare. Partida a inceput asa :

Nu facusem cunostiinta, nici nu apucasem sa schimbam vreo vorba; nu stiam daca mi-as putea permite sa comentez ceva de pe margine, sau nu. Dupa miscarea 11 n-am mai rezistat si cu tonul cel mai delicat de care eram capabil l-am intrebat pe cel cu negrele :

-" De ce nu ai jucat direct la 12 ? ... Daca vrei jumatatea de jos a tablei, in felul asta ai putea face un teritoriu inca si mai mare: cu o linie mai mare !!"

Mai tirziu am aflat ca se numea Dan Lazar si era unul dintre cei mai tari din club. S-a uitat la mine cu un inceput de revolta ca fusese deranjat de catre unul pe care-l vedea pentru prima oara ... si cu o intrebare prosteasca pe deasupra ... Dupa numai citeva secunde privirea i s-a imblinzit totusi: sugestia mea parea a nu fi chiar atit de stupida. S-a uitat pe tabla, pe urma la mine. M-a intrebat : -"Joci Go ?" ... si dupa raspunsul meu afirmativ s-a uitat din nou pe tabla. Era evident ca problema incepuse sa-l framinte. Albul jucase deja 12 iar Dan a mai continuat odata cu 13; dupa aceea insa a ajuns la concluzia ferma ca o linie in plus nu i-ar strica si a jucat hotarit 15, 17 si asa mai departe ... Mi-a aruncat o scurta privire aprobatoare dupa care s-a adincit in joc. Intre timp aparusera si alti membri ai clubului (mai bine de 20 de persoane) si am inceput sa ma plimb de la o masa la alta.

Erau ingrozitor de incepatori ... dar si teribil de pasionati de ceea ce faceau. De fapt adevaratele dimensiuni ale pasiunii lor aveam sa le descopar in decursul lunilor care au urmat (si mai apoi a anilor ce s-au scurs de atunci).

Erau si ingrozitor de tineri, mai toti (cu vreo doua exceptii) avind intre 16 si 20 de ani (pe cind eu implinisem deja 32). In general nu ma simt prea in largul meu atunci cind ma trezesc in mijlocul atitor figuri necunoscute; faptul insa ca toti erau jucatori de Go, ca si entuziasmul stirnit de privelistea unui numar atit de mare de mese la care se juca Go (!) ... m-au facut sa trec mai usor peste acele momente.

Aveau niste jocuri extrem de hazlii. Table micute din carton cu piesele din plastic (pe jumatate cit cele adevarate) de cele mai bizare culori - combinatiile care ar fi trebuit sa inlocuiasca albul si negrul fiind inca si mai bizare ... Roz si verde, galben cu albastru, vernil cu bleu ... fantezia fabricantului parea sa nu fi avut nici un fel de limite din acest punct de vedere. Daca priveai mai mult de zece de minute piesele acelea, incepeau sa-ti lacrimeze ochii de durere.
In schimb isi construisera o tabla de demonstratie. Mai vazusem prin reviste asa ceva si asta a lor nu prea arata la fel ... dar simplul fapt ca se chinuisera sa si-o construiasca m-a impresionat mult. Pe o planseta mare din lemn, cineva batuse 361 de cuie (ingropate doar pe jumatate) in care se agatau un fel de inele vopsite in alb si negru - piesele.

Unul dintre lucrurile care de asemenea m-a impresionat foarte mult, cu ocazia primei mele vizite la Clubul de Go, a fost aspectul de buna organizare care domnea acolo. Era unul in mod special (unul dintre cei mai in virsta) care parea a coordona totul, iradiind in acelasi timp sentimentul reconfortant ca totul este sub control. Se numea George Stihi, era secretarul clubului si timp de mai multi ani dupa aceea va continua sa fie organizatorul principal al Go-ului bucurestean (si nu numai ...). George avea chiar un fel de catalog unde erau trecuti toti membrii clubului (daca nu ma inseala memoria, era o lista cu vreo 60 de nume) si la fiecare sedinta, nota prezenta.
Nu m-am dat niciodata in vint dupa regulamente si ordine dar dupa ce atitia ani de zile nu cunoscusem decit intilnirile pur amicale pentru a mai face o partida, mai intotdeauna cu cafeluta sau paharelul de vodka alaturi, condimentate fara restrictii prea mari cu fel de fel de discutii periferice, atmosfera de aici mi se parea cu mult mai potrivita pentru studiul jocului de Go.

Placutul meu anonimat a durat foarte putin deoarece in scurt timp a aparut la club si Paun. De cum m-a vazut, m-a prezentat tuturor celor de fata: Radu Baciu 3-dan (!). Acum devenisem centrul atentiei; nu mai puteam trage cu ochiul (neobservat) la partidele care se desfasurau ... Cum ma apropiam de masa lor, cei doi incepeau sa se foiasca in scaun, se incovrigau in niste pozitii evident nefiresti deasupra tablei sau indreptau spre mine priviri intrebatoare : "... am jucat bine ?"

Trebuia sa sparg gheata cumva si l-am rugat pe Paun sa-mi dea un partener cu care sa joc. A repetat intrebarea cu voce tare dar la prima strigare nu s-a oferit niciun voluntar. ... A inceput codeala ... cei care jucau deja parind a fi inca si mai adinciti in partidele lor. Pina la urma George si-a luat inima in dinti si am inceput sa jucam.
Un pic mai tirziu a aparut si Flavius Florea (cel care va traduce peste citiva ani "Maestrul de Go" si "Tehnici de joc"), rugindu-ma ca dupa ce termin partida cu George sa joc si cu el. I-am oferit scaunul liber de linga George si l-am rugat sa-si puna si el jocul pe masa. Nu mai facusem niciodata asa ceva dar mi s-a parut ca, in situatia data, simultanul ar putea fi o idee buna; se deschidea de fapt in acel moment "epoca megasimultanelor" (asupra lor insa voi reveni mai tirziu).

Dupa simultan l-am intrebat pe Paun ce as mai putea face pentru ei. Mi-a sugerat explicarea "unei pozitii simple" si am inceput sa le arat pe tabla de demonstratie cum se leaga doua pietre ... de ce nu-i bine totusi sa joci asa strins de la inceputul partidei ... de ce este preferat saltul peste o linie cu ikken sau keima si care sint riscurile ca cele doua pietre sa fie taiate.
Dupa vreun sfert de ora - cind am terminat - cineva m-a intrebat cit se poate de firesc :
- " Si astea la ce ne ajuta ?"
Ma blocasem : nici eu nu-mi pusesem vreodata, intr-un mod atit de precis, o astfel de intrebare ... Observasem doar ca era mai eficient asa. Acum insa eram obligat sa gasesc o explicatie clara (si cit se poate de inteligibila), pentru ceva ce pina acum doar intuisem (in buna masura). Descopeream studiul sistematic al Go-ului.

Se lasase noaptea cind am iesit si m-am suit pe bicicleta, pentru a ma duce spre casa. Am apucat-o insa in sensul opus: nu gresisem directia dar eram atit de surescitat dupa orele petrecute la Clubul de Go incit voiam sa-mi prelungesc drumul. Goneam prin frigul care incepuse sa se lase (intrasem in Noiembrie, cred) si din cind in cind chiuiam entuziasmat, ca nebunul, pe strazile pustii. Bineinteles ca voi veni si la urmatoarea sedinta ... Aveau o groaza de invatat - copiii aia - dar iata ca si eu aflasem citeva lucruri noi, chiar din aceasta prima zi. De fapt, in urmatorii (aproape 15) ani nu am lipsit de la Club decit de vreo 4-5 ori ...

 
 

* * *

 

7.  Gheorghe Paun


Cluj, 1986

Gheorghe Paun merita o mentionare aparte pentru simplul motiv ca nimic din ceea ce a urmat nu ar fi fost posibil daca atunci, in anii '80, nu ar fi existat el.

Atit in Bucuresti cit si (mai ales) in Timisoara se juca Go cu mult inainte de aparitia lui Paun; in ambele locuri insa extinderea jocului nu depasise dimensiunile unor micute cercuri de prieteni.
In ambele locuri se facusera incercari pentru crearea unor cluburi de Go, toate avind insa parte de o existenta relativ scurta - nereusindu-se cooptarea a prea multi alti jucatori. Din punct de vedere al raspindirii jocului, toate incercarile de pina atunci ramasesera deci fara vreun rezultat notabil.

Prin 1982 Gheorghe Paun a reusit sa obtina o rubrica de initiere in Go in revista Stiinta si Tehnica (dl. Ioan Albescu, directorul acestei reviste a fost inca de pe atunci - dar si multa vreme dupa aceea - un fervent prieten al jocului). A urmat apoi revista Rebus care de asemenea i-a gazduit o rubrica de Go, pentru ca in 1983 sa-i apara cartea Initiere in Go (editata de RECOOP). In 1983 au aparut si primele jocuri de Go fabricate la noi (tot de catre RECOOP) ... dupa insistentele aceluiasi Gheorghe Paun. (Pina prin 1995 au fost lansate pe piata - in citeva variante - un total de peste 400.000 de jocuri de go, iar cele trei editii ale cartii Initiere in Go au insumat aproape 50.000 de exemplare).
O asemenea campanie era greu sa treaca fara urmari. La sfirsitul anului 1983 se formasera deja cercuri de jucatotri de Go nu numai in Bucuresti dar si in Bacau, Brasov, Sibiu si Timisoara ... pentru ca in 1986, intr-o statistica facuta in preajma primului Campionat National de Go sa se poata enumera 19 orase in care functionau astfel de cluburi (23 in total, alte 2-3 fiind deja in pregatire).

Am mentionat pina acum doar "reusitele" lui Paun deoarece nimeni probabil (in afara de el insusi) nu cunoaste numarul usilor la care a batut si care i-au ramas totusi inchise.
De fapt, pentru ca performanta lui sa fie perceputa la adevarata ei valoare, ar trebui sa intru si in detalii privind situatia politico-sociala a vremii ... o perioada pe cit de absurda si stupida pe tot atit de plina de nerealizari si frustrari. Ca sa fiu sincer, mi-e cam sila sa rememorez acum toate aceste mizerabile detalii asa incit voi cere (deocamdata) creditul de a fi crezut pe cuvint : ceea ce a reusit sa faca Gheorghe Paun era - la vremea respectiva - nu numai de neimaginat ... ci pur si simplu imposibil !

(editia din 2000)
Editura Ludica



... Si asa a inceput totul

In urma articolelor sale din reviste, Gheorghe Paun a devenit centrul unei corespondente destul de bogate cu restul tarii, Bucurestiul ajungind treptat sa fie locul unde se stringeau toate informatiile. Intre timp aici, o parte dintre sarcinile lui Paun au fost preluate de catre George Stihi (in plan organizatoric) si de catre mine (in ceea ce privea jocul de Go in sine si tehnica de joc); se formase astfel o echipa care a functionat excelent timp de mai multi ani de zile.

Asa stind lucrurile, atunci cind clujenii Radu Flaviu si Horatiu Mihaiu au avut ideea de a organiza un prim Campionat National de Go, a fost posibil ca un numar de 88 de jucatori de Go sa ajunga pe data de 1 Mai 1986, la Cluj. Am fost nevoiti insa sa schimbam numele concursului in Primul Turneu National de Go deoarece cei de la Ministerul Sportului ne-au interzis folosirea termenului de Campionat National atita vreme cit nu eram o organizatie recunoscuta de catre ei.
Oricum, indiferent de parerile celor din Minister, in acel moment se putea spune pe drept cuvint ca in Romania se juca Go ! ... Iar acesta nu era decit inceputul.

 
 

* * *

 

8.  Simultane


Daca exista vreo perioada despre care sa-mi aduc aminte foarte putine lucruri, atunci este cea a primelor luni petrecute la Clubul de Go de la "Mihai Eminescu" ... Nu pentru c-ar fi fost lipsita de intimplari si nici pentru ca m-ar fi lasat memoria ...

Am o memorie de tip fotografic: mai toata viata imi este (cumva) inmagazinata sub forma unor poze sau secvente cinematografice. Revad cu o precizie destul de mare imagini, figuri, gesturi ... fie ele petrecute si intr-o copilarie destul de frageda ...
Ei bine, din perioada pomenita nu am in fata ochilor decit siruri lungi de jocuri recoop (acelea atit de divers colorate) si pe mine trecind de la unul la celalt, intr-un fel de simultan perpetuu. Nu numarul tablelor de Go era inebunitor (niciodata sub 20 dar ajungind uneori chiar spre 40) si nici dificultatea partidelor (la inceput - cel putin - cistigam cu usurinta la toate mesele). Culorile insa ... Diversitatea culorilor pieselor putea duce (cred) pe oricine in pragul nebuniei.

Programul era urmatorul: la ora 5 (parca) ne intilneam la club; cei de fata isi aranjau jocurile, cele 9 pietre handicap ... si simultanul incepea imediat (intirziatii, pe masura ce ajungeau, se asezau in continuare la mesele libere). Existau numai doua jocuri normale (al meu si cel al lui Flavius Florea), restul fiind numai "jocuri recoop". Dintre acestea din urma, numai vreo 4-5 aveau pietre albe si negre - celelalte avind fiecare, diverse combinatii coloristice pentru fiecare set de piese.
Sint (din fire) un jucator destul de lent asa incit un astfel de simultan dura in general vreo 5 ore. Cinci ore in care eu treceam (la fiecare 10-20 de secunde) de la o tabla cu piese vernil si bleu la una cu piese roz si galbene, apoi la cea cu verde deschis si verde inchis, la cea cu vernil si rosii, roz cu rosii, galben cu albastru ... (oare de piesele "marmorate", in mai multe culori, am pomenit ?)
Am auzit la un moment dat ca toata aceasta varietate de culori se datora unei minti luminate din RECOOP care, constatind ca au un surplus de pigmenti din citeva culori mai putin folosite, s-a gindit sa faca economie la pigmentii alb si negru (unde stateau mai prost); aplicind deci romanescul "merge si asa ..." - si fara sa mai ceara vreo alta parere - a facut o marunta modificare in linia de productie a pieselor de go. N-am reusit niciodata sa aflu cine era acel personaj dar sint convins ca, din numarul imens de ginduri bune pe care i le-am harazit atunci, unele-l mai bintuie inca si-n ziua de azi.

reclama unuia dintre jocurile de go facute de RECOOP (1986)

Treptat insa, au inceput sa apara din ce in ce mai multe jocuri cu pietre albe si negre in club, asa ca dupa o vreme cele doua simultane saptaminale au inceput sa-si piarda (pentru mine) din aspectul acesta de cosmar ... In plus, baietii incepeau sa joace din ce in ce mai bine. Unii dintre ei incepusera sa mai si cistige la noua pietre handicap si atunci (daca ma convingeam ca intr-adevar merita), le mai scadeam cite o piatra ...

Intrasem in anul 1984 si prin primavara (cred), s-a ivit primul caz pe care trebuia sa-l trec la 6 pietre (Dan Lazar). Mi-am dat seama ca lui i-as fi putut expica lucruri cu mult mai complicate decit majoritatii celorlalti jucatori din club, asa ca l-am chemat (pe el singur) la mine acasa. Am jucat o partida si apoi am reluat-o, analizind pe indelete ce se petrecuse in partida respectiva ... Am fost (amindoi) atit de entuziasmati de aceasta metoda de a invata Go incit de atunci, de cite ori putea chiuli de la servici Dan fugea direct la mine. Tocmai descoperisem studiul individual si analiza post mortem.
Imediat dupa acest prim experiment cu Dan Lazar a urmat Sorin Popescu si iarasi foarte repede Gelu Chita, Mihai Bisca si Cristian Cobeli (nu mai tin minte ordinea exacta); aproape ca nu era zi in care vreunul dintre ei sa nu treaca pe la mine iar atunci cind niciunul nu dadea semne de viata, puneam eu mina pe telefon si incepeam sa-i caut.

Intre timp Paun ne pregatea o alta surpriza care urma sa aibe efecte majore asupra Go-ului bucurestean (si poate chiar mai mult de-atit): un al doilea Club de Go (!) la Casa de Cultura a Studentilor "Grigore Preoteasa".
Pina sa ne mutam la Preoteasa insa, spre sfirsitul anului 1984 s-a petrecut un mic eveniment (trecut oarecum neobservat pentru moment), dar care va avea de asemenea, ceva mai tirziu, niste consecinte remarcabile.

Intr-o seara, in timp ce toti cei din club isi aranjau jocurile pentru a incepe mega-simultanul, la una dintre mese a aparut un chinez. Cred ca-l adusese Cristi Cobeli (amindoi fiind la Facultatea de Matematica si locuind in caminele din Grozavesti). Era extrem de timid si mi-a cerut voie sa joace si el. L-am intrebat cam ce tarie are. Nu stia cu precizie dar presupunea ca ceva cam in jurul a 1 kyu - 1 dan (asta in momentul respectiv insemna cu vreo 2 pietre mai tare decit cel mai puternic jucator al clubului - Mihai Bisca). Lui Mihai inca-i mai dadeam (parca) vreo 3-4 pietre handicap asa incit pe chinez l-am invitat sa puna doar 2 pietre. Am cistigat partida cu el doar in final ... dupa o greseala copilareasca pe care o facuse in Yose. Pina sa mai fac un tur de sala si sa ajung din nou la el (voiam sa-i spun ca mi-a placut cum juca si ca as fi vrut sa jucam mai des impreuna) ... chinezul disparuse. Aveam sa-l mai revad abea citeva luni mai tirziu, la Preoteasa. Se numea Zhang Haitao.

 
 

* * *