1-2

3-5

6-8

9-10

11-12

13-16

17-19

20-22

23-25

 

26-27

28-31

32-34

35-37

38-40

41-42

43-44

45-46

47-48

 
 

49-50

51-52

53-54

55-56

57-59

60-62

63-65

66-69

70-72

 

73-75

76-78

79-80

81-82

83-85

86-88

89-90

   

 
 
 
 
 

60.  Brasov - 1993


Un moment de relaxare, pe terasa din fata salii de joc
(Bucharest Grand Prix - 1995)

Viata a fost darnica cu mine si nu mi-a oferit prea multe momente urite in decursul ei. Adunarea Generala de la Brasov (1993) a fost insa cu certitudine unul dintre cele mai hidoase.

Se organizase acolo Campionatul National de Echipe si ne-am zis ca, aceasta fiind o competitie foarte populara (la vremea respectiva), ar fi un momentul ideal pentru organizarea totodata si a Adunarii Generale a federatiei. Unde mai pui ca, sub pretextul Adunarii, puteam deconta transportul pentru jucatorii care veneau de fapt si pentru concurs. Un tertip pe care l-am folosit des - pentru a ne incadra in reglementarile ministerului.

Inaintea Adunarii a avut loc o mica confruntare intre Catalin Taranu si Vali Urziceanu (presedintele sectiei de Go a clubului Locomotiva). Catalin, ca de altfel si Marcel Crasmaru, Popicu sau Petrica Oancea - toti din Vatra Dornei, veniti la facultate in Bucuresti - se inscrisesera la Locomitiva si se asteptau pe buna dreptate ca macar unul sau doi dintre ei sa fie inclusi intre reprezentantii la Adunarea Generala. Vali preferase insa sa aduca acolo citiva fosti jucatori de Go, oameni pe care nu-i mai vazusem de citiva ani de zile ... dar in care el avea incredere. De ce ii adusese ... ? - o sa vedem imediat.

Dupa ce am intrat in amfiteatrul Universitatii din Brasov (locul in care urma sa se tina Adunarea Generala) undeva nu departe de mine s-a asezat un grup compact format din Vali (in centru), amicii sai ... dar si citiva jucatori de Go - printre care i-am remarcat pe toti cei din Craiova si pe Braileni. Cu totii erau vreo 15, asezati pe vreo 3 rinduri si inconjurindu-l perfect pe Vali.
La tribuna amfiteatrului, pe un podium inalt in fata tuturor, sau asezat citiva dintre conducatorii federatiei: Mihai Bisca, Bogzi si alti citiva; eu, am preferat sa stau in sala, printre jucatori. Intotdeauna m-am simtit mai bine asa si am refuzat constant sa iau loc printre "conducatorii" federatiei - nu ca as fi avut ceva cu ei, bineinteles, dar nu m-am considerat niciodata mai mult decit un simplu jucator de Go care incearca sa faca ceva pentru federatie.

Au urmat vreo 3-4 ore de cosmar. Totul a debutat, dupa preliminariile "oficiale", cu Vali Urziceanu care s-a ridicat si a citit o lista cu peste 20 de puncte, toate critici vehemente la adresa conducerii. Facea si el parte din "conducere" (cred ca era chiar Vicepresedinte al federatiei) dar nu ridicase niciodata aceste probleme in sedintele de birou pe care le avusesem in fiecare luna si de la care nu lipsise niciodata. Nu-l auzisem vreodata spunind: "Baieti, chestia aia nu prea merge; hai sa vedem cum poate fi imbunatatita" ... nici ... "Ma ofer sa preiau eu problema aia ... ... si nici macar "...Aveti nevoie de vreun ajutor ?"
Numai vreo doua sau trei dintre punctele acuzatorii aveau legatura cu realitatea, restul fiind deformari flagrante ale situatiei existente ... daca nu chiar pur si simplu, niste inventii. Natura problemelor ridicate ca si modul in care o facea denota atita rea intentie incit eu unul eram pur si simplu revoltat.
Am trait momente de admiratie atunci pentru Bogzi care, cu o extaordinara stapinire de sine a reluat fiecare punct contestat, demontindu-le pe rind, de la primul pina la ultimul, dind toate amanuntele necesare. Din cind in cind, Mihai il complecta cu acelasi calm.
Mi-am dat seama atunci insa si de nocivitatea pe care Vali o prezenta in cadrul federatiei. In timp, reusise sa convinga un numar de oameni ca lucrurile merg prost ... si facuse asta atit de convingator incit acum, in mod evident, niciunul dintre ei nu accepta explicatiile oferite de Bogzi. Dupa fiecare punct clarificat de catre acesta, il auzeam pe Vali soptind vecinilor sai:
"- Zi-i de relatiile cu Federatia Europeana ..." ... si unul dintre ei se ridica:
"- De ce relatiile cu Federatia Europeana merg atit de prost ? ..."
... Iar Bogzi raspundea si acestei acuzatii ...
"- Zi-i de chestia cu antrenorii ..." ... il auzeam din nou pe Vali ... si un altul ridica si intreba ceva in legatura cu functionarea Comisiei de Antrenori ...
...........................

Erau atit de bine coordonati si actionau atit de prompt incit sint convins ca facusera un fel de "repetitie" inainte de a veni la sedinta.
Totul s-a incheiat fara a se trage bineinteles niciun fel de concluzie, intr-un haos general. Nici nu-mi dau seama exact de ce organizase Vali toata dementa aia ... Nu era o sedinta de alegeri deci nu se punea problema de a fi numita o alta conducere (nici n-au cerut asa ceva, de altfel ...); pina la urma cred ca a vrut doar sa faca scandal. Pur si simplu. ... Si sa agite spiritele ... asa ... ca o pregatrie pentru viitoarea Adunare Generala - la care spera probabil sa poata face si astfel de schimbari.

Mirel Florescu vs. Sorin Gherman; linga ei este Dan Cioata iar in spate Luchi Calota si Liviu Oprisan
(Cupa "Liu" - 1993)     

Cele citeva ore petrecute in atmosfera aceea cumplita fusesera - pentru mine cel putin - epuizante. Tupeul acuzatiilor pe care le auzisem si tensiunea creata in toata sala ma adusesera intr-o stare de profunda deprimare. Au fost unele dintre cele mai cumplite momente din viata mea. Poate ca exageram eu ... poate ca pusesem prea mult suflet in ceea ce se intimpla in federatie si acum traiam totul cu o intensitate exagerata ... dar atunci asa ma simteam.
Atmosfera boema si prietenoasa care dominase pina atunci printre jucatorii de Go parea apusa pentru totdeauna. Isi facusera aparitia Calomnia, Intriga, Minciuna si Intransigenta.

Se pare insa ca nu numai eu aveam astfel de trairi. Mai multi dintre cei prezenti in sala fusesera revoltati de atitudinea lui Vali ... iar primele efecte au aparut imediat dupa aceea, cind trebuia sa inceapa concursul: toti cei din Vatra Dornei au parasit in bloc clubul Locomotiva. Fiind intimplator chiar patru la numar, au format o alta echipa care s-a denumit "Vatra Dornei" si asa au intrat in concurs - clasificindu-se pe locul 2 (parca).
Intorsi la Bucuresti, cei mai multi jucatori de la Locomotiva au parasit clubul. Sectia de Go a acestuia nu a mai avut de atunci nici un fel de activitate, acolo raminind numai Vali Urziceanu (ca presedinte), Mihai Opris si inca vreo 2 prieteni buni ai acestora. Practic, de atunci acea sectie a incetat sa mai existe, chiar daca in scripte ea functioneaza (chipurile) chiar si in ziua de azi.

In ciuda amarelii cumplite pe care mi-a produs-o evenimentul de la Brasov, am totusi si o amintire care ma face sa zimbesc de cite ori imi aduc aminte de scena respectiva ...
In Bucuresti mai aparuse un club de Go, tinind de fabrica de dulciuri "Zaharoase". Acolo eram eu, impreuna cu Bogzi, Robert Mateescu, Mirel Florescu, Sorin Gherman, Dan Cioata, Dan Preotescu, Liviu Oprisan si inca citiva ... Aveam si o sala la dispozitie dar ... era neincalzita si, pentru ca tocmai se apropia iarna, a ramas nefolosita.
La acel Campionat National de Echipe am participat bineinteles sub denumirea de "Zaharoase" (cu doua echipe) si am iesit pe locurile 1 si 3 (... mi se pare).

Tipul care aranjase infiintarea acelui club (fiind si presedintele acestuia) era un jucator mai modest ca tarie, care nu intrase in cele doua echipe prezente la Brasov. Venise insa acolo si, la fiecare inceput de runda, trecea pe la fiecare dintre mesele noastre si ne punea in fata (pentru jucatorii lui) cite o ciocolata. Purta niste ochelari imensi, cu lentile de grosimea sticlei de sifon si-si insotea fiecare donatie cu un zimbet larg si mentiunea ...:
"- Sponsorizare, din partea clubului "Zaharoase !"
A fost prima (si singura) data cind am primit ceva din partea vreunui club. Ne mai promisese si o suma de cite 25 de lei fiecaruia dintre noi, bani pe care insa nu i-am vazut niciodata ... asa cum nu l-am mai vazut niciodata nici pe "presedintele" acela al nostru ... Si nici despre club nu am mai auzit de atunci, nimic ...

 
 

* * *

 

61.  Cum l-am facut profesionist pe Catalin


Frederic Colmez (Franta) vs. Catalin Taranu
(Amsterdam, 1994 - "Cupa Ing")

A fost simplu.
Eram la Maastricht, la "Campionatul European" din 1994. Trecusera vreo 4-5 zile de concurs si, dupa runda de dimineata, stateam cu Mihai in barul de linga sala de joc. Mincasem ceva in oras si ne intorsesem pentru concursurile care se desfasurau dupaamiaza. Mai aveam de asteptat vreo ora si ne luasem ceva de baut. El un Martini (parca) iar eu o vodca.

Stateam noi asa si vorbeam cind, la un moment dat apare Catalin:
"- Bai baieti, sint disperat; nu stiu ce sa fac ..." ne spune asezindu-se la masa noastra si continua ...
"- Vreau sa-i zic lui Saijo ca as dori sa devin profesionist si nu stiu cum sa-l abordez. Mi-e rusine si am niste emotii ... cit mine de mari."

Catalin Taranu (atunci, 5 dan) era revelatia concursului. Cistigase toate partidele, trecind de citeva dintre cele mai importante nume ale Go-ului european. Peste toate insa, apucase sa joace doua partide cu Dl. Hirata (7 dan). Hirata Sensei era unul dintre cei mai puternici amatori japonezi, campion mondial in citeva rinduri (de unde si rangul sau de 7 dan, rang care la vremea respectiva era strict "onorific" si acordat numai cistigatorilor "Campionatului Mondial de Amatori"). Catalin cistigase ambele partide (sau facusera 1-1 ... nu mai tin bine minte - oricum un rezultat extraordinar avind in vedere ca jucasera fara handicap) si numele lui era pe buzele tuturor participantilor.
Saijo Sensei (8 dan pro) venise si el la Maastricht, asa cum facuse ani la rind la mai multe Campionate Europene - fiind cel mai popular peronaj de acolo.

Acum, Catalin era crispat si in mod vizibil, intr-o stare de mare tensiune.
"- Pai linistete-te, concentreaza-te si pe urma te duci la el si-i zici ..." - ii dam noi o sugestie de bun simt.
"- Am incercat de viteva ori dar cind ajung la doi metri de el ma blochez si nu mai stiu ce sa fac" - ne raspunde Catalin in pragul disperarii.
" - .... Atunci trage o gura de aici si p'orma du-te !" - imi vine mie ideea salvatoare, impingindu-i paharul.
A luat un git zdravan din votca mea si s-a dus. Saijo Sensei a fost de acord iar dupa citeva luni era in avion, spre Tokyo. Ce idee buna avusesem cu votca aia ... !

 
 

* * *

 

62.  Maastricht - 1994


Sala in care dormeam (Campionatul European - Maastricht, 1994)


Campionatul European de Go de la Maastricht (1994) a fost probabil cel mai grozav concurs de genul asta, dintre cele la care am participat eu. A fost totodata si dovada definitiva care m-a convins ca nu sint facut pentru concursuri ... Cel putin nu pentru concursurile importante, cu o oarecare miza. Sau si mai bine zis nu sint facut pentru concursurile importante, cu miza, la care "te simti bine" .... Caci acolo m-am simtit al naibii de bine !

Plecasem din Bucuresti dupa o perioada destul de tensionata. Vali ne facuse din nou o figura, cu transportul pina la Maastricht. El aranjase un autocar pentru transportul celor de la Fundatia Sakura. Biletele de tren tocmai se scumpisera si l-am intrebat daca nu au 6 locuri pentru noi (cinci trimisi de federatie si cu mine, pe banii mei). Avea, la pretul de 200.000 de lei biletul. Nu era mult (fata de tren) dar, pentru bugetul nostru ... nici prea putin. Asta era cu vreo luna inaintea plecarii. Cu mai putin de o saptamina inainte insa, ne spune ca pretul a crescut; acum este de 300.000 de lei. Mai tirziu am aflat bineinteles ca transportul unei persoane cu autocarul respectiv costase de fapt doar 100.000 de lei. Nu stiu cum se facea dar de cite ori era vorba de bani, omul asta se dadea pe brazda ...

Odata ajunsi acolo, am constatat ca locul unde trebuia sa fim cazati era inchis si pina sa fie adusa cheia trebuia sa mai asteptam vreo ora-doua. Ne-am asezat in iarba, obositi si transpirati, dupa doua zile de mers cu masina. Unui olandez care ne vazuse ditr-o curte alaturata i s-a facut mila de noi si a aparut imediat cu doua lazi pline cu sticle de bere rece.
Pentru dormit alesesem preturile cele mai scazute care ni se oferisera, undeva unde trebuia sa venim cu sacul de dormit. Eu nu aveam asa ceva si imi luasem cu mine doar un cerceaf. Am fost insa cazati intr-o cladire goala, sediu al unui grup de tineri "cerectasi", cu ciment pe jos. Am dormit asa, cu cearceaful pe ciment si cu o carpeta de plaje (dintr-un burete foarte subtire) cumparata acolo.

In rest, la Maastricht totul era perfect. Salile de joc, participantii, gazdele, organizarea ... Poate mai putin caldura de 33 de grade; lasasem in Bucuresti 34 de grade dar alea erau cu mult mai usor de suportat fata de umiditatea de aici. Inauntru era bine, peste tot existind aer conditionat ... dar cum ieseai afara, dupa primii 5 metri incepeai sa transpiri. Noroc ca, practic oriunde te opreai, exista ceva unde puteai capata o bere rece.

Toate puse la un loc imi creasera o stare de totala beatitudine; nimic nu ma mai deranja, totul era bine ... ma simteam perfect. Nici faptul ca am facut numai vreo 2-3 puncte in cele 10 partide din turneul principal nu m-a deranjat. Vreau sa spun ca nu m-a deranjat atunci ! ... In general o partida pierduta ma urmareste multa vreme, chinuindu-ma sa gasesc momentele unde am gresit si cautind tot felul de variante care sa fi putut intoarce rezultatul ... Atunci, acolo, toate astea erau departe de mine ... Aproape toate partidele le-am pierdut la 1,5 puncte (cu exceptia uneia la 0,5 si a altor doua la 2,5 puncte), dar nici asta nu conta ...
La un moment dat am abandonat o partida la care nu se jucasera mai mult de 150 de miscari, dar in care, dupa toate calculele mele el era in fata cu 2-3 puncte. Era un francez foarte puternic si mi-am zis ca-i mai elegant asa, decit sa trag de partida pina la ultima miscare si el sa cistige tot cu 2,5 puncte ...

Mirel Florescu acordind o lectie de Go in sala de masa
(Maastricht, 1994)

Un adversar care m-a impresionat in mod deosebit a fost un japonez, 5 dan. Am facut pe tabla tot ce am vrut. Toate secventele au iesit exact asa cum le-am imaginat. Juca linistit si raspundea exact asa cum ma asteptam eu. Nu mi-a facut nimic deosebit, a evitat cu delicatete orice lupta ... Parea a juca numai si numai dupa calculele mele.
Am pierdut cu 2,5 puncte. Jucasem foarte atent, deoarece era un tip caruia prietenii nostri japonezi ii aratau o mare consideratie si nu voiam sa ma fac de ris in fata lui ... si totusi a iesit asa cum a iesit. Culmea este ca, in concursul de weekend ne-am intilnit din nou in fata tablei, si totul s-a desfasurat identic. Din nou am facut ce am vrut ... si din nou a cistigat; de asta data cu 4,5 puncte.
Numai de curind m-am mai linistit un pic cind, stind de vorba la club cu Titi Ghioc si alti citiva prieteni, il aud pe Titi ca incepe sa povesteasca cum a jucat el cu un japonez ... 5 dan ... cu care a facut tot ce a dorit ... si care totusi l-a batut cu ... Era aceasi poveste. Ca si cum as fi spus-o eu. Intilnisem acelasi adversar si avusesem amindoi exact aceasi soarta.

La Maastricht am avut ocazia sa ne apropiem mai mult de Saijo Sensei. Acceptase deja sa il ajute pe Catalin pentru a ajunge profesionist si, impreuna cu Kitano Sensei si cu ceilalti trei japonezi (cu care ne imprietenisem la Namur) am petrecut destul de mult timp prin salile de joc sau in barul alaturat.
Uneori ieseam seara pe la cite o bodega sa bem cite o bere. Intr-o seara, aflati intr-o astfel de bodega, am aflat ca de fapt ala este un fel de club local de Go. Ne-am asezat si imediat au aparut tablele de joc. Eu eram asezat in fata lui Saijo Sensei si il aud cum, aratindu-mi tabla care tocmai era asezata in fata noastra, ma invita sa facem o partida. L-am intrebat daca nu ar prefera sa joace cu Catalin, care era alaturi de mine dar Saijo a insistat ca vrea cu mine ... Bine, cite pietre sa pun ? Doar cu negrele ma invita Saijo Sensei ... si in momentul acela mi-a cazut cerul in cap. Cum sa joc fara handicap cu un 8 dan profesionist ? Singele imi alerga nebuneste prin vene, tensiunea mi se ridicase probabil in asa hal incit as fi defectat orice aparat medical de masura ... iar in urechi auzeam parca un permanent tiuit. Pluteam pe undeva pe deasupra meselor, de unde vedeam cum, cei citiva jucatori aflati in incapere: vazindu-l pe Saijo, incepusera sa se stringa in jurul nostru pentru a urmari partida.
Am inceput sa punem pietrele una cite una dar parca nu intelegeam de ce. Imi vedeam mina ca se indreapta catre tabla, ca intr-o secventa filmata cu incetinitorul ... dar nu stiam ce avea de gind sa faca ...
La un moment dat am constatat ca ne putem angaja intr-o lupta complicata, pe viata si pe moarte. Am declansat semeai-ul acela urias cu aceasi senzatie pe care o are probabil cineva care se arunca din avion fara parasuta, in speranta ca va face un salt frumos ... L-am piedut si am abandonat usurat. In fine, partida se terminase.

 
 

* * *