1-2

3-5

6-8

9-10

11-12

13-16

17-19

20-22

23-25

 

26-27

28-31

32-34

35-37

38-40

41-42

43-44

45-46

47-48

 
 

49-50

51-52

53-54

55-56

57-59

60-62

63-65

66-69

70-72

 

73-75

76-78

79-80

81-82

83-85

86-88

89-90

   

 
 
 
 

53.  Scurta escala la ... Paris


Mirel Florescu la o sarbatoare in piata centrala a orasului
(Campionatul European de Go de la Maastricht - 1994)

Campionatul European de Go de la Namur (1991), a fost primul concurs mare la care am participat. Doua saptamini de Go, citeva sute de participanti ... un eveniment anual pe care nu recomand nicunui jucator sa o rateze ... Si unde mai pui ca de asta data era programata si escala de la Paris unde, cu numai o zi inaintea europenelor, Shirae Sensei (7 dan pro) urma sa sustina cel mai mare simultan jucat vreodata (pina atunci). Pentru mine drumul la Paris mai insemna ceva foarte special; aveam sa-mi revad mama - care locuia acolo si pe care nu o mai vazusem de citiva ani buni de zile. Toate la un loc constituiau o tentatie mult prea mare, asa incit mi-am calcat pe inima si am inceput sa ma milogesc pe la rudele mele de "afara" pentru a-mi finanta excursia.

Dupa patruzeci si ceva de ani petrecuti in "lagarul socialist", impactul Parisului asupra mea a fost coplesitor. Zic coplesitor doar pentru ca nu-mi vine alt termen, mai puternic, in minte. Eram buimac. Culorile, oamenii, curatenia de acolo ma dadusera efectiv peste cap. Pluteam, pur si simplu. De fapt, nu stiu ce m-as fi facut daca n-ar fi fost Mihai Bisca linga mine, care sa ma conduca (aproape literalmente) de mina, in drumurile noastre ...

Dupa ce, impreuna cu alti vreo trei dintre noi ne-am lasat bagajele la maica-mea acasa - unde urma sa stam peste noapte - am iesit pentru a ne intilni cu ceilalti. Intre timp ne intilnisem (spre marea mea bucurie) si cu Serban Cantacuzino, care locuia tot in Paris si la care urma sa doarma restul grupului. Ne-am apucat imediat, bineinteles, sa cautam clubul de Go parisian ... Acolo nu am ramas insa decit Luchi si cu mine, restul preferind sa-si prelungeasca plimbarea pe strazile orasului.
Clubul era de fapt un restaurant micut, apartinind unuia dintre jucatorii de Go ... care, in schimbul unei consumatii minimale (putindu-se reduce si la o singura bere) primea pe oricine dornic sa faca o partida. De fapt, din cauza acestui regim, nici cistigurile proprietarului nu erau prea grozave - ceea ce l-a si dus destul de repede la faliment. Acum insa era plin, toate mesele fiind ocupate. Desigur, peste tot se juca Go. Simultanul de a doua zi atrasese o groaza de amatori, de prin mai toate colturile Europei.

Cineva ne-a intrebat de unde sintem si ce ranguri avem. Nu i-am impresionat nici cu tara si nici cu cei 4 dan ai nostri. De fapt, surprindeam in jur nume ca Moussa (campionul Frantei timp de mai multi ani) ... Farid (proaspat revenit din Japonia, dupa vreo doi ani de studiu ca insei) ... ca sa nu-i pomenesc decit pe cei de care auzisem si care se numarau printre cei mai puternici jucatori europeni.
Dupa o vreme, un francez ma intreaba daca nu cumva as vrea sa facem o partida. Era 1 dan si dupa ce si-a pus trei pietre handicap, am inceput. La Bucuresti as fi dat cu greu trei pietre unui shodan. Probabil ca totusi sistemul nostru de evaluare (CIV) era exagerat de dur. In ultima vreme se juca cam la doua ranguri - o piatra handicap. Aici se juca rangul si piatra handicap. Am cistigat totusi cu oarecare usurinta. De-abea dupa aia am reusit sa atrag un oarecare interes din partea francezilor. S-au mai infiintat imediat inca vreo 2-3 cerindu-mi sa jucam. Toti erau shodan si au avut parte de aceasi soarta. Luchi a fost ceva mai norocos; a prins si unul mai tarisor (parca un 3 dan) dar a cistigat si el fara probleme.
Cind am terminat, trecuse deja de ora 1 noaptea si metroul nu mai mergea. Noroc cu ultimul meu partener care, amabil, s-a oferit sa ne duca acasa cu masina lui.

A doua zi, la simultan sau strins peste 120 de jucatori (cred ca 124). Pe terasa "Les Esplanades", chiar liga "Tour Aifel" erau intinse trei rinduri nesfirsite de mese, cu tablele de joc aranjate deja. Ne-am asezat in ordinea descrescatoare a rangurilor si Domnul Shirae a trecut pe la fiecare si a deschis partidele. Eu primisem patru pietre handicap. Era prima data cind ma asezam in fata unui jucator atit de puternic.
Dupa primele vreo 50 de miscari, Sensei si-a dat seama ca nu poate continua sa parcurga drumul acela cumplit de lung, printre sirurile de mese, intr-un timp rezonabil si a cedat doua dintre rinduri unor profesionisti (elevi de-ai lui, am inteles) care sa continue partidele. El s-a concentrat numai asupra primului rind, cel pe care eram jucatorii de rang dan.
Nu mai tin minte nimic din partida mea; emotiile pe care le aveam, in atmosfera aceea buimacitoare a Parisului - ca sa nu mai pun la socoteala faptul ca totul se petrecea destul de dimineata, cind eu oricum nu pot functiona ca lumea - mi-au sters din minte partida din momentul in care am terminat-o. Cumva, am reusit totusi sa o cistig si am primit o "diploma" frumoasa, scrisa chiar de Shirae Sensei, care imi atesta victoria ...
Odata partidele terminate ne-am suit direct in autocarul mare care ne astepta la iesirea de pe esplanada si am pornit spre Namur.

O mica problema s-a ivit pe drum, la granita cu Belgia. Conducatorul autocarului nu intelegea nici in ruptul capului de ce ar trebui sa oprim. Lui George i-a fost destul de greu sa-l faca sa inteleaga ca noi (romanii) aveam neaparata nevoie ca viza de trecere a frontierei sa ne fie aplicata pe pasapoarte ... Dar momentul a fost depasit si in fine, am ajuns cu bine la locul unde a doua zi urma sa inceapa Campionatul European.

 
 

* * *

 

55.  Namur


Cu un grup de jucatori japonezi, la Sinaia (1993) - printre ei, Kitano Ryu (atunci, 5 dan pro)


Locul in care se desfasura concursul fusese probabil un spatiu expozitional (sau o fabrica dezafectata), asezat la marginea orasului, cu niste sali imense, fara nici un alt mobilier in afara meselor de joc. Intr-una se amenajase un fel de bar unde puteai gasi o cafea sau ceva de baut. Barmanul tinea permanent pe tejghea o tabla de Go, cu o partida in desfasurare. El juca cu o culoare iar cumparatorii, daca aveau chef, puteau face oricind, pe rind, cite o miscare pentru cealalta culoare.

Ne cazaseram la un "Youth Hotel", la cele mai mici preturi dintre toate variantele propuse de organizatori, care avea insa dezavantajul de a fi situat in partea opusa a orasului. Pe jos, aveam de mers aproape o ora pentru a ajunge dintr-un loc intr-altul. Puteam lua, evident, masina ... dar pretul biletului (transpus in lei) era atit de mare incit nu stiu daca vreunul a avut vreodata inima sa fi facut asa ceva ... Plecam dimineata si nu ne mai intorceam decit seara la hotel, tot restul zilei petrecindu-l in salile de joc. Mincam acolo; descoperisem undeva foarte aproape, un chiosc in care se vindeau cartofi pai la cornet. Cu foarte putini bani primeai un cornet mare de hirtie plin cu cartofi (facuti pe loc), peste care ti se turna la discretie un sos mai mult sau mai putin picant. Asta am mincat timp de doua saptamini (plus micul dejun oferit la hotel si care intra in pretul cazarii).

Prima partida am jucat-o cu un japonez. Se numea Kai Noryuki si avea 6 dan. Am pierdut-o dar ulterior s-a dovedit ca il avusesem drept partener pe unul dintre cei mai puternici jucatori prezenti atunci acolo. Partida a fost totusi interesanta (cel putin pina la un moment dat, cind a preluat in mod ferm conducerea si a trebuit sa abandonez).
Si Kai era la primul sau concurs european iar faptul ca jucase cu mine prima sa partida "europeana" l-a facut sa o tina minte pina in ziua de azi. De cite ori ne reintilnim, aminteste cu o oarecare melancolie de acel moment. Venise insotit de inca doi amici, ambii la fel de puternici ca el, cu care in zilele urmatoare ne-am imprietenit. Toti trei au revenit de atunci la toate concursurile europene, chiar daca nu aveau timp sa stea decit in prima saptamina. Dupa un an sau doi aveau sa ne faca toti o vizita in Romania, aducindu-l cu ei si pe cel de al patrulea membru al grupului lor de prieteni, un jucator profesionist: Kitano Ryu (atunci, 5 dan). Kitano Sensei a revenit de atunci in mai multe rinduri pe la noi.
In runda a doua am nimerit cu campionul Poloniei, Lesek Soldan (5 dan) si am cistigat-o. Asta mi-a dat probabil putin prea multa incredere caci restul concursului a fost (pentru mine) un dezastru. Am pierdut aproape toate celelalte partide. Cred ca am mai facut doar 2-3 puncte pina la sfirsit (din 10 partide).
Probabil ca incepuse sa ma afecteze si oboseala: ma inscrisesem la toate concursurile, ca un nebun ... Si erau o groaza. Dimineata se juca runda din concursul principal, dupa care incepeau concursuri de blitz, concursuri de echipe, de perechi ... ca sa nu mai vorbesc despre concursul de weekend (care dura doua zile fiind, numai el singur, un concurs foarte greu).

O lectie dureroasa, invatata pe pielea mea la Namur, a fost in urma partidei cu un 4 dan francez.
Avusese o deschidere extrem de "fantezista"; isi plasase primele patru pietre negre in mijlocul tablei, formind un ponnuki in jurul tengen-ului. Interpretasem asta ca pe un fel de obraznicie (inca nu invatasem lectia ca in Go aproape orice este posibil). Apoi impinsese tupeul la limite invadind imediat in toate cele patru puncte de san-san. O partida dificila. In final eram totusi cu 0,5 puncte in fata. Nu mai era nimic de jucat. Partida era incheiata. Tocmai ma hotarisem sa zic pas dar inaite de asta ... aud in spatele meu:
"- Radu este in fata cu 1,5 puncte nu-i asa ?"
"- Da, asa e !" ... aud raspunsul.
Erau citiva dintre amicii mei, care terminasera si venisera sa urmareasca partida mea. Eram putin contrariat ... numarasem doar jumatate de punct pentru mine, dar daca ei toti ziceau asa ... As putea incerca chestia aia din colt ... Era un tsumego foarte complicat, pe care nu reusisem sa-l calculez pina la capat. Daca mi-ar fi iesit, ii omoram un grup in colt. Daca nu, pierdeam un punct de yose. Stiindu-ma cu doar jumatate de punct in fata, nu voisem pina atunci sa risc atacul dar ... daca era vorba de 1,5 puncte ... atunci mi-as putea permite sa pierd un punct ... Am mers pe mina colegilor mei si am atacat.
Secventa nu a iesit iar eu am pierdut un punct - asa cum prevazusem. Am pierdut insa si partida cu 0,5 puncte; fusesem totusi in fata cu doar o jumatate de punct (dupa cum calculasem eu). Prostia cea mare era totusi a mea, bineinteles: nu avusesem suficienta incredere in mine si in calculele mele. De atunci n-am mai acordat niciodata atentie comentariilor care se fac uneori in jurul tablei mele.

Dintre partidele pierdute n-am cum sa nu mi-o amintesc insa pe cea cu un olandezul de 4 dan care mi-a intirziat vreo ora si ceva ... A fost prima oara cind aveam parte de un comportament absolut mitocanesc din partea partenerului meu. Tipul a intirziat dimineata iar eu nu i-am dat drumul la ceas - zicindu-mi in sinea mea ca asa se comporta un gentelman ... Cind a venit am inceput sa jucam si ... dupa vreo 2-3 ore conduceam detasat (la Campionatul European se juca cu 3 ore de gindire pentru fiecare jucator).
Pe la ora 1, vazind ca partida dadea semne ca se va prelungi, i-am cerut sa facem o pauza de masa (conform regulamentului). Mi-a raspuns ca n-are sens, deoarece avea de gind ca in curind sa abandoneze. Am continuat deci sa jucam, asteptindu-i decizia. Nu a venit si ... dupa inca vreo jumatate de ora l-am rugat din nou sa facem o pauza. Mi-a repetat ca avea de gind sa abandoneze imediat ... si am continuat. Mi se facuse intr-adevar foame. Incepusem sa ma enervez; conduceam detasat iar un jucator de 4 dan ar fi trebuit sa-si dea seama de mult ca nu mai are nici o sansa ... Eram revoltat. Am inceput sa joc aiurea, dindu-i sa inteleaga ca ma plictisea si ca ar trebui sa se hotarasca odata. Am mers pina acolo incit m-am simtit indreptatit sa fac si eu o mitocanie. L-am rugat pe Sorin (care terminase de mult si se asezase linga mine) sa-mi aduca un cornet de cartofi. M-am apucat sa maninc la tabla, ostentativ. Cu plescaituri. Eram enervat la culme.
Am inceput sa joc prostie dupa prostie pina cind ... la un moment dat, mi-am dat seama ca trecuse in fata, cu citeva puncte. Partida se apropiase insa de final si n-am mai avut timp sa recuperez nimic. Am pierdut la vreo 2 puncte diferenta. Este infringerea care cred ca m-a durut cel mai tare in intreaga mea experienta.
Mai invatasem insa ceva ... si anume ca in Go nu trebuie sa te lasi niciodata dus de sentimente. Tot ce este de rezolvat se rezolva numai si numai pe tabla.

 
 

* * *