1-2

3-5

6-8

9-10

11-12

13-16

17-19

20-22

23-25

 

26-27

28-31

32-34

35-37

38-40

41-42

43-44

45-46

47-48

 
 

49-50

51-52

53-54

55-56

57-59

60-62

63-65

66-69

70-72

 

73-75

76-78

79-80

81-82

83-85

86-88

89-90

   

 
 
 
 

51.  Noi si ... Ministerul


Un moment de relaxare ... intre doua runde
("Cupa Arctica" - Craiova, 2003)


Cred ca ar trebui sa spun si citeva cuvinte despre pozitia noastra in cadrul Ministerului Sportului. Era tare proasta.
Nimeni de acolo nu considera Go-ul cu adevarat ca fiind un "sport". Nici Sah-ul nu era apreciat mai bine, de altfel ... Pentru ei, sport se numea numai daca vedeau muschii lucrind. Atit. Nimic altceva.
Mai eram si putini, pe deasupra ... Si nici macar sport olimpic nu eram ... Astea toate ne bagau in categoria federatiilor "mici", carora nu li se acorda nici un pic de atentie. Acest statut nu s-a schimbat nici dupa ce am inceput sa aducem rezultate bune de prin concursurile internationale (fapt care ar fi trebuit sa ne urce undeva in topul federatiilor existente).

Avusesem o prima dovada a acestei situatii inca din '90, cind umblam prin minister pentru infiintarea federatiei. Intrasem la Dinu (care era pe atunci ministru) si discutam despre forma pe care va trebui sa o aibe viitorul nostru Statut. In timp ce eram inauntru, un tip a intrat de citeva ori chemindu-l pe ministru pentru nu stiu ce problema urgenta. Dinu a fost foarte amabil si nu am incheiat discutia decit dupa ce totul era cit se poate de clar, fara sa se grabeasca si dindu-mi toate detaliile necesare. La sfirsit, dupa ce terminasem si am iesit impreuna pe culoar, persoana aceea insistenta l-a preluat in graba si au luat-o inainte, spre nu stiu ce alt birou ... Ramas in urma, am apucat totusi sa aud :
"- Hai ma ... ce ai stat atita ? ..."
"- ... Cu astia de la Federatia de Go" ... raspunde Dinu.
"- Pai cu asta-ti pierzi tu timpu' ? N-ai vazut ce a aparut la ziar ? ... "
Pentru respectivul personaj nu insemnam nimic. Nu existam. Un articol de ziar parea a fi cu mult mai important ... Aveam sa intilnesc aceasi atitudine cu nenumarate alte ocazii, in anii care au urmat

Ne dadeau lunar banii si gata. Bugetul acceptat era minimal - intotdeauna doar pe jumatate (cel mult) din ceea ce cerusem si atit. In rest, nimeni nu ne acorda nici cea mai mica atentie. Nici macar "inspectorul" alocat federatiei noastre ... Acesta era un om al ministerului care avea sarcina speciala de a ne urmari activitatea.
Federatiile erau considerate ca fiind niste entitati independente, care nu faceau parte din Minister - fiind doar afiliate acestuia. N-am inteles niciodata cum vine chestia asta cu "independenta" fata de institutia care te finanteaza ... dar cam asa stateau totusi lucrurile.

O problema spinoasa cu care am avut de luptat in minister a fost cea a cluburilor ... care la noi nu prea existau. Si Bogzi si eu am avut nenumarate discutii cu cei de acolo in legatura cu existenta aceste cluburi ...
Adevarul e ca jocul de Go poate fi practicat suficient de bine si "acasa". Nu avem nevoie de sali sau stadioane pentru a juca ... iar antrenamentul (studiul) este de fapt mai mult unul "individual" - putind fi facut foarte bine (si uneori chiar mai eficient) in doi sau trei ... Bineinteles ca existenta unui club ofera o groaza de avantaje (daca el functioneaza cu adevarat) ... dar nu este ABSOLUT necesara pentru a juca Go.
Am explicat de nenumarate ori aceasta situatie celor din minister. Eram probabil singura federatie care avea "jucatori independenti" - si asa a ramas, cit timp am fost noi acolo.

Dupa 1989 incercasem mai multi sa facem cluburi. Eu unul ma dusesem la citeva cluburi sportive (existente), care ma refuzasera - mai mult sau mai putin politicos ... La un moment dat am citit in ziar despre infiintarea unei "Asociatii ..." care ar fi intentionat sa deschida diferite sectii sportive. Am sunat si le-am propus G0-ul. Erau interesati. M-am dus imediat (incarcat cu materiale demonstrative) si am discutat cu cineva de acolo ... I-am explicat despre ce este vorba ...
"- Totul este in regula. Incepind cu saptamina viitoare puteti veni aici si deschidem sectia de Go ... " - imi spune intr-un final interlocutorul meu.
Eram in culmea fericirii. In fine, se rezolvase. Dupa atitea refuzuri, reusisem sa gasesc un club. Mi-a aratat si sala. Larga, luminoasa ... si mai puteam avea inca una pentru cazul in care organizam vreun concurs si era nevoie de mai mult spatiu. Aveau o vila mare, boiereasca, undeva pe Calea Victoriei (!) ... Si ne mai promiteau si un microbuz pentru deplasarile la diferite turnee prin tara ... Extraordinar !! ...
Cind sa ies pe usa, adauga insa pe un ton neglijent:
"- ... Bineinteles ca o sa trebuiasca sa semnati, fiecare dintre voi, un formular de adeziune la Partidul ..." - si adauga repede, cind vazu figura mea mirata - "... dar nu-i decit asa ... de forma. N-o sa va ceara nimeni sa faceti nimic" ...

Disperat, am inceput sa caut "pile" ... Detest metoda "relatiilor" si nu am apelat niciodata la asa ceva, dar acum eram efectiv disperat ... Tatal meu avea o cunostiinta, un fost coleg, pe la "Sportul Studentesc". Perfect. Fa-mi legatura ... Si a doua zi eram acolo, cu un biletel de "introducere" ...
"- Ah ... ce bine c'ai venit ... Chiar ne gindeam sa deschid o sectie de Go ... ca de Bridge avem deja una. Uite salile (erau doua) ... Le puteti avea de doua ori pe saptamina" ... plus toate celelalte avantaje ale unui club cu traditie ...
"- Ar fi o singura problema ... Luna viitoare avem "Alegeri" pentru conducerea clubului; pina atunci nu pot lua nici o decizie; e prea riscant ... Dar vin-o imediat dupa aia si, daca voi mai fi aici, batem palma ".
N-a mai fost ales.

Am tot insistat si pe linga cei de la RATB (in al caror club din strada Lipscani ne tineam concursurile). La inceput m-au refuzat. Aveau deja o sectie de "Handbal" care, impreuna cu cea de "Sah", le inghiteau toti banii. Nu mai era loc si pentru noi - chiar si fara pretentii financiare ...
Dupa o vreme au cedat si mi-au oferit o sala; era insa undeva la marginea Bucurestiului, cu legaturi foarte proaste. Nimeni n-ar fi batut drumul pina acolo. Am decis sa raminem totusi la Casa Studentilor (Preoteasa).

Intr-o buna zi Bogzi imi spune:
"- M-a sunat ieri secretarul Parcului Sportiv al Bancii Nationale. Vrea sa faca o sectie de Go acolo ... in Cotroceni, linga terenurile de tenis. Te duci ?"
"- Bineinteles ..."
Omul era cit se poate de bine intentionat si avea ginduri mari. Mi-a oferit o sala frumoasa, deocamdata numai pentru o zi pe saptamina ... dar vedem cum evolueaza lucrurile ...
Din pacate parcul era deschis numai angajatilor bancii (si famiilor lor) ... M-am dus aproape doua luni, de fiecare data raminind singur citeva ore si asteptind sa apara cineva. N-a aparut decit soferul secretarului, pe care acesta il trimitea probabil ca sa nu stau acolo chiar degeaba. Nu reusea sa prinda insa nimic. Jocul nu prezenta, in mod evident, niciun fel de interes pentru el. Indeplinea doar o sarcina de servici ...

Cit despre sarcinile mele ca angajat al federatiei ... in mod oficial acestea erau foarte putine. Nu exista nicio "fise" a postului care sa zica exact ce aveam de facut (am cerut-o in citeva rinduri de la biroul de personal dar nimeni nu stia ceva despre existenta ei). Trebuia sa ma duc la banca si sa ridic banii in fiecare zi de salariu ... si cam atit. In rest, il ajutam pe Bogzi la tot ce era necesar. Asta-mi lasa timp sa ma apuc de o "revista" pe care am denumit-o "Info-Go" ... de fapt citeva pagini pe care le trimiteam tuturor adreselor de contact din tara (aveam cite una in fiecare oras). Consemnam acolo rezultatele fiecarui concurs, calendarul competitional al perioadei respective, cite o partida-doua, diferite informatii din lumea Go-ului international, etc ... Totul era facut "de mina" (la masina mea arhaica de scris) si apoi xeroxat. Corepondenta se purta prin posta. Pe atunci erau putini cei care aveau acces la vreun computer - cit despre e-mail ... nici nu se auzise inca.
In preajma fiecarui concurs lucrurile se aglomerau si aveam amindoi multa treaba.
Acest regim de munca mi-a oferit insa ocazia de a merge prin tara, prin mai toate orasele in care se juca Go - si eu de fapt asta voiam. Salariul era de mizerie (nu-mi acopeream nici macar costul tigarilor pe o luna - cu toate ca fumam "Carpati" la vremea respectiva) dar faceam ceea ce-mi dorisem dintotdeauna.

 

* * *
 

52.  Domnul Matsumaru ...


Pe rindul de jos: Inoue Hatsue (1dan), Shoji Kazuko (3dan) - primii profesionisti care ne-au vizitat - si Dl. Ryo Matsumaru


In iarna lui 1991 am patit o chestie destul de hazlie, pe care trebuie sa o povestesc ...
Robert Mateescu tocmai trebuia sa plece in Japonia, pentru a studia ca insei. Urma sa stea vreo doi ani; fusese acceptat acolo ... dar aranjamentul financiar de care facuse rost (caci iti trebuie o sustinere apreciabila pentru asa ceva) nu era chiar integral ... sau nu pe toata perioada (... ceva de genul asta). Mai avea numai citeva zile pina la plecare si emotiile-i cresteau din ce in ce mai mult. Pleca pentru o perioada relativ lunga, intr-o tara despre care nu prea stia totusi mare lucru - in afara de faptul ca-i foarte deosebita de a noastra ... Si pe deasupra nici nu prea avea siguranta supravietuirii financiare acolo; probabil ca va fi nevoit sa munceasca pe undeva (ceea ce de fapt s-a si intimplat) ...

Ne intilnisem in oras, pentru a-si rezolva el nu stiu ce ultime probleme si acum mergeam asa ... fara vreun scop anume ... pe strazi.
"- ... Si nici macar nu stiu cum sa ma imbrac" ... tocmai imi spunea Robert ... "Ce fel de haine sa iau cu mine ? ..."
Ajunsesem in centru, pe Calea Victoriei si mi-am adus aminte ca numai cu citeva zile inainte, trecind tot pe acolo, vazusem firma "I-TOH" pe o placuta, in dreptul uneia dintre intrari ...
La firma asta lucra un japonez cu care jucasem eu Go cu citiva ani inainte. Era foarte simpatic. Aveam o zi fixa pe saptamina in care ne intilneam pe la 6 seara si jucam pina tirziu in noapte (uneori chiar pina spre dimineata). Timp de un an sau doi bausem o groaza de bere impreuna. Trecusera vreo 4-5 ani de cind plecase in Japonia dar ... cine stie ? ... Poate ca daca-i intreb pe cei de acolo imi vor da adresa lui, ceva ... si-o sa ai o relatie in plus cind vei ajunge. Poate ... te ajuta cumva ...

Zis si facut. Intram in cladire si ne apucam sa cautam printre placutele diferitelor firme, pe cea cu "I-TOH". O gasim si ... spre surprinderea mea citesc pe ea: "General Mannager: Ryo Matsumaru".
"- Pai e chiar el ! ... Hai repede sus " ... il grabesc entuziamat pe Robert.
Imi dadusem numele la receptie, pentru ca domnul Matsumaru sa fie anuntat de vizita noastra si mai mentionasem ceva despre Federatia de Go - ca sa-i transmit toate informatiile necesare, in caz ca mi-ar fi uitat numele dupa atitia ani.
Primirea a fost cit se poate de calduroasa. Un suris extrem de larg lumina figura Domnului Matsumaru cind ne-a intimpinat. Totul dovedea bucuria revederii.
Am intrat direct in subiect, povestindu-i in engleza mea de balta ca acum avem deja o Federatie oficiala, in cadrul Ministerului Sportului ... si toata povestea cu Robert care urma sa plece ... I-a dat citeva sfaturi, au mai vorbit ei nu mai stiu ce ... pe acolo ... Dupa o vreme ne-am hotarit ca ar fi cazul sa plecam si ne-am ridicat in picioare. Ma cam miram eu ca nu-mi ceruse inca sa reluam intilnirile noastre saptaminale dar ... asta e !
"- I know a go player " ... ni se adreseaza brusc Domnul Matsumaru ... si apoi continua:
"- I played with him some yers ago ... Do you know him ? His name is Radu Baciu ..."

A urmat adevarata revedere. Am ris cu totii bineinteles pe tema confuziei iar eu si japonezul ne-am reluat intilnirile. Din pacate am mai jucat impreuna doar citeva luni deoarece a plecat din nou. De asta data definitiv.

 
 

* * *