1-2

3-5

6-8

9-10

11-12

13-16

17-19

20-22

23-25

 

26-27

28-31

32-34

35-37

38-40

41-42

43-44

45-46

47-48

 
 

49-50

51-52

53-54

55-56

57-59

60-62

63-65

66-69

70-72

 

73-75

76-78

79-80

81-82

83-85

86-88

89-90

   

 
 
 
 

3.  Domnul SHIMBO


masuta mea de go

masuta mea de Go

Intors in Bucuresti, dupa acea prima excursie la Timisoara, am continuat sa-l frecventez pe Dl. Shimbo. In vremurile acelea intrarile ambasadelor nu erau pazite, putind intra oricine voia. Ma duceam acolo de trei ori pe saptamina; dl. Shimbo scotea tabla, pietrele, o sticla de whisky ... si incepeam sa jucam. Acest ritual a durat aproape trei ani de zile. Din cind in cind ieseam impreuna in oras la o bere dar invariabil ajungeam (indiferent de ora) la dinsul sau la mine acasa, unde incheiam escapada in fata tablei de go.
Nu vorbea nici o limba straina: doar citeva cuvinte in engleza si alte citeva in franceza; discutiile noastre se purtau deci intr-un fel de franco-englezo-japonezo-romana care nu permitea transmiterea unor idei prea sofisticate ... dar ne-am inteles de minune in toti acesti ani.

Spre deosebire de timisoreni, Dl. Shimbo avea numai 4 kyu - dar la inceput se intimpla destul de rar sa-i cistig vreo partida. Exista o mica contradictie fata de rezultatele asumate de mine din recenta Campanie Timisoreana dar n-am prea avut nici curiozitatea si nici timpul sa rezolv aceasta dilema ... Intreaga mea atentie se concentrase asupra unui cadou primit de la noul meu partener de joc : vreo 30 de reviste Go Review - colectia pe 2-3 ani a domnului Shimbo - si citeva brosuri micute (in japoneza) cu probleme de viata si moarte. Le-am devorat ! ... Iar cind le-am terminat, le-am luat de la capat ...
Nu stiu de cite ori am citit si recitit acele reviste, deoarece in urmatorii 10 ani au ramas singura bibliografie disponibila. Am inceput insa sa cistig din ce in ce mai des in partidele cu dl. Shimbo, pina cind intr-o zi mi-a propus sa aplicam "metoda japoneza": cu handicap si modificarea numarului de pietre la fiecare serie de trei victorii (sau pierderi) succesive.
Incerca sa n-o arate dar il simteam cuprins de o tristete imensa, la fiecare noua piatra handicap pe care o primea. Cind a fost nevoit sa puna 5, m-a rugat sa mai jucam macar o partida cu 4 pietre ... Am pierdut-o (bineinteles) ... si de atunci nu am mai cistigat niciodata mai mult de 2 partide la rind, cu 4 pietre handicap.

Ii placea foarte mult Simfonia III-a de Brahms; era un pasagiu - in mod special - pe care incepea sa-l fredoneze in surdina atunci cind se simtea bine pe tabla, dar si atunci cind partida lua aspecte tragice pentru el. Imi dau seama cit de melodramatic pare ... dar adevarul este ca si azi, dupa aproape 40 de ani, aud uneori - in timp ce joc - pasagiul acela simfonic.

Prin intermediul domnului Shimbo am avut ocazia sa cunosc citiva turisti japonezi, in trecere prin Romania. De cele mai multe ori ii invita la ambasada si-i punea sa joace cu mine. In citeva rinduri a chemat grupuri de cite 3-4 prieteni la el acasa, organizind mini-concursuri de Go. In felul acesta am ajuns la concluzia ca forta mea de joc urcase intre timp cam pe la 2-3 dan.
Intr-o zi, dupa ce am ajuns la ambasada, dl. Shimbo - in loc sa aseze tabla de go - a aparut cu o masuta groasa din lemn masiv, cu patru picioruse sculptate. Era un Goban adevarat ! Il adusese in Romania inca de la inceputul misiunii sale aici iar din acel moment imi apartinea. A fost probabil cel mai grozav cadou pe care l-am primit vreodata.
Din lemn masiv, avea 23 cm inaltime si mai bine de 10 kg; cind puneai piatra de go pe el se auzea un sunet plin, placut ... creindu-se cumva o atmosfera cu totul aparte in timpul partidei ... I-am rezervat bineinteles un colt special in camera mea iar in anii ce au urmat am petrecut nenumarate ore aplecat asupra lui.

 
 

* * *

 

4.  Intre Ambasada si Bufetul facultatii


eu : Radu Baciu

bind cafea bineinteles ... la Baile Felix in Martie - 1996 (C.E.Juniori si Cupa ING)

A urmat o perioada dificila pentru mine. Familia incepuse sa se impacienteze, vazind ca nu fac altceva - toata ziua - decit sa ma joc cu "pietrele alea". Se iscau din ce in ce mai des certuri pe aceasta tema.
Intr-o zi, cind am ajuns acasa, nu mi-am mai gasit pietrele de go. Imi fusesera aruncate la gunoi ! Nu stiu citi altii au patit asa ceva ... dar pot asigura pe oricine ca munca de a-mi extrage piesele dintre mizeriile strise in lada de gunoi a fost al naibii de neplacuta.
Vazind ce am fost in stare sa fac, parintii mei au icetat orice opozitie impotriva jocului de Go iar acest subiect nu a mai fost niciodata deschis in familie.
Din fericire in toamna lui '74 am reusit sa intru la facultate si spiritele s-au mai calmat ... Cel putin, pentru o vreme ...

Am descoperit imediat ca Facultatea de Arhitectura este locul ideal pentru mine. Un program relaxat se imbina armonios cu atmosfera boema a scolii, facind ca "frecventa la cursuri " sa devina un termen extrem de relativ.
De cind incepusem sa joc go, nu contenisem de a incerca sa-i invat sa joace si pe cei din jurul meu. Aici gasisem insa un loc absolut mirific: Bufetul de la subsolul facultatii. Era un spatiu placut, primitor si mai tot timpul plin de studenti. Bufetierul - un tip de treaba - te lasa sa ocupi o masa cam cit timp aveai chef, cu conditia ca macar din cind in cind sa mai consumi cite ceva; asa am inceput sa beau cafea (multa cafea), obicei de care nu m-am mai dezbarat niciodata.

Porneam deci in fiecare dimineata spre scoala si ma opream direct in bufet; luam o cafea, imi asezam jocul pe masa si incepeam sa pun partide ... Bineinteles ca foarte curind au inceput sa apara si curiosii. Le explicam despre ce-i vorba, regulile jocului, citeva miscari demonstrative (cred ca am facut chestia asta de citeva milioane de ori) iar cu cei dornici de mai mult ... incepeam sa joc.
Multa vreme, nu mi-am prea intrerupt acest program decit in cele trei zile pe saptamina cind ma duceam la Ambasada Japoneza pentru a juca cu dl. Shimbo.

Dupa cum era de asteptat, nu multi au fost cei care sa fi revenit si a doua zi la masa mea, pentru a mai juca inca o partida ... Dupa vreun an de zile insa, se formase un grup constant de vreo 6-7 jucatori. Printre ei se numarau Dan Pasarin (care a continuat sa joace pina prin 1992 cind ajunsese 1-dan) si Doru Stanculescu. Acesta din urma nu a jucat go decit in acei ani ai studentiei (preocuparea lui principala fiind de fapt muzica folk) dar prin el am reusit sa fac rost de primele mele pietre (din sticla) impreuna cu cele doua cutii corespunzatoare si o tabla plianta (din lemn). Toate adevarate, din Japonia.
Doru avea o ruda pe la Curtea de Arges, care gazduise timp vreo doi ani niste ingineri japonezi. Dupa ce acestia isi terminasera treaba (pe la nu mai stiu ce combinat de pe acolo) abandonasera in urma lor toate "chestiile astea "... care ajunsesera la Doru. Mi le-a vindut pe 100 de lei (50 tabla si 50 pietrele) - adica echivalentul a vreo 30 de cafele (cred).

Facultatea de Arhitectura avea un club cu circuit inchis denumit Club A. Era un subsol mare, in vechiul centru al Bucurestiului, amenajat de catre studentii facultatii pe gustul lor. In general era folosit ca "discoteca" dar gazduia si alte evenimente muzicale sau culturale. Ne-am gindit sa facem acolo un club de go si am primit fara probleme acceptul conducerii facultatii.
In timpul celor doua intilniri saptaminale pe care le stabilisem, imparteam sala Clubului A cu cei de la cercul de Sah. La prima noastra sedinta, ei (sahistii) jucau la vreo 7-8 mese iar noi eram numai 3, cu un singur joc. Treptat insa, sahistii au inceput sa fie din ce in ce mai interesati de Go asa incit dupa vreun an de zile nu se mai juca la nici o masa Sah ... ci numai Go !
A fost primul club de Go burestean, un club cu o viata destul de scurta (numai vreo doi ani) din pacate. Sistemul de repartitii a absolventilor ii obliga pe acestia sa plece in provincie dupa terminarea facultatii ... asa ca anual, ne mai paraseau citiva. In 1977 eu am abandonat facultatea iar clubul de Go a disparut si el foarte curind dupa aceea.

 
 

* * *

 

5.  Sfirsitul anilor '70


eu :)


Sfirsitul anilor '70 m-a gasit aproape singur in fata tablei de go. Dl. Shimbo plecase, mai toti prietenii mei emigrasera iar cei de la Club A erau si ei imprastiati prin toata tara.
La un moment dat m-a sunat un tip pe care il cunoscusem intr-o vara la 2 Mai si-l invatasem sa joace. Voia sa se apuce serios de Go si-mi propunea niste intilniri fixe, saptaminale. Se numea Andrei Alecu si acela a fost inceputul unei lungi si frumoase prietenii - care inca mai dureaza, cu toate ca el a emigrat inca de prin 1983. Daca ma gindesc si la cei alaturi de care am invatat jocul (si cu care ma mai vad din cind in cind), la mai toti cei pe care i-am cunoscut de atunci incoace sau la prietenii mei de acum, ajung inevitabil la concluzia ca jocul de Go are ceva magic: aduce un plus de profunzime, candoare si trainicie relatiilor dintre noi.

Cu Andrei am inceput bineinteles sa joc cu 9 pietre handicap, scazind cite o piatra de fiecare data cind consideram ca a mai evoluat un pic. Invata foarte repede si in mai putin de 2 ani ajunsesem la 2-3 pietre handicap (e drept ca ne si intilneam cu mult mai des decit acea zi fixa pe care o stabilisem la inceput).
Aveam sa fac atunci o greseala pe care am regretat-o mult in anii care au urmat. Cind a fost sa urce la 2 pietre handicap am inceput sa jucam direct la paritate. Eram atit de dornic de a mai juca o partida la paritate (iar el un elev atit de bun) incit am crezut ca nu va conta prea mult. Saream insa - de fapt - de la 3 pietre la 0 si nu a mai reusit sa-mi cistige multa vreme nici o partida. Aceasta i-a format un fel de complex fata de mine, de cite ori ne asezam la o noua partida; pe de alta parte nici eu nu capatasem inca intelepciunea ca din cind in cind sa mai pierd cite o partida ... Ca doi buni prieteni ne intilneam foarte des dar de jucat Go, am inceput sa jucam din ce in mai rar ...
Indirect, acest lucru m-a afectat probabil si pe mine foarte mult deoarece nu am reusit sa obtin acel partener care (egalul meu fiind) sa ma impinga si pe mine mai sus. Din punct de vedere al fortei mele de joc, cred ca aceea a fost o perioada foarte lunga de stagnare.

Prin 1980 sau '81 un prieten care era asistent la Facultatea de Matematica mi-a spus ca are un coleg preocupat de Go, care ar vrea sa ma cunoasca. Asa l-am intilnit pentru prima oara pe Gheorghe Paun.
A venit la mine acasa si am petrecut mai multe ore impreuna. Era preocupat in general de Jocuri, Teoria jocurilor ... preocuparile unui matematician. Go-ul ii atrasese atentia in mod deosebit prin complexitatea sa si era hotarit sa faca totul pentru a-l populariza - avea planuri ambitioase vizind angrenarea presei si chiar a televiziunii. Incepuse deja (si era pe cale sa finalizeze) niste discutii cu Gheorghe Feteanu - director la RECOOP - pentru fabricarea si lansarea pe piata romaneasca a unor jocuri de Go. Paun avea un joc portabil micut (magnetic) pe care il daduse ca model ... Dar despre acestea si despre cum s-au materializat toate aceste planuri voi reveni un pic mai tirziu, cu mult mai multe detalii ...

Contactase Federatia Japoneza de Go si de aceea in revistele vremii, in dreptul Romaniei apare alaturi de adresa din Timisoara a lui W. Schmidt si adresa din Bucuresti (de la Facultatea de Matematica) a lui Gh. Paun.

Ca forta de joc era (dupa estimarea mea de atunci) cam pe la 8-10 kyu - am jucat doua partide cu 9 pietre handicap si le-a pierdut. Am ramas insa cu senzatia ca se simtea (cumva) "pacalit". Aveam sa mai intilnesc de nenumarate ori acest fenomen, in anii ce au urmat ... Era oricum formidabil ca juca asa, dupa ce invatase doar de curind jocul si nu citise decit vreo doua carti. Este greu insa, ca de la bun inceput sa descoperi complexitatea jocului de Go; este probabil inca si mai greu sa-ti devina simpatic un tip care-ti da 9 pietre handicap, te bate ... si pe urma se mai si apuca sa-ti explice de ce ai jucat prost ...
Intr-un cuvint, Paun a plecat atunci de la mine un pic "frustrat" (sau ... asa mi s-a parut mie). Nu stiu daca asta a fost si motivul pentru care nu am mai auzit nimic despre el o lunga perioada de timp.

Tot cam prin perioada aceea am primit doua vizite ale unor jucatori de peste hotare. Primul a fost un rus (de prin Kazakstan parca ...). Nu mai tin minte ce cauta prin Romania dar luase adresa lui Paun dintro revista japoneza si acesta il indreptase catre mine. Am petrecut o minunata seara de Go si ceai.
Apoi un amic m-a sunat si mi-a zis despre un neamt care venise cu sotia sa aici (ea fiind romanca) si voia sa joace Go. Au venit impreuna la mine, de vreo doua ori, iar dupa ce au plecat (la vreo luna) am primit din Germania un pachet care continea doua carti: una de probleme si una de nu mai stiu ce ... Au fost primele mele doua carti de Go.

In toamna lui 1983 m-am intilnit pe strada cu un fost amic de la Arhitectura - unul dintre jucatorii de Go de acolo. Dupa ce ne-am exprimat regretele ca nu mai jucasem de mult o partida impreuna, si-a marturisit invidia ca acolo unde fusese el repartizat nu exista un "Club de Go" ca cel care exista aici, in Bucuresti (!!) ...
Ce club ??... Am aflat astfel ca un anume Gheorghe Paun dupa ce scrisese vreun an de zile articole despre Go in revista Rebus deschisese in urma cu doua luni si un Club de Go, la Casa de Cultura Mihai Eminescu. Amicul meu cunostea chiar si zilele in care se tinea clubul, asa ca in prima zi de Marti (la ora 5) eram la Casa de Cultura.

 
 

* * *