1-2

3-5

6-8

9-10

11-12

13-16

17-19

20-22

23-25

 

26-27

28-31

32-34

35-37

38-40

41-42

43-44

45-46

47-48

 
 

49-50

51-52

53-54

55-56

57-59

60-62

63-65

66-69

70-72

 

73-75

76-78

79-80

81-82

83-85

86-88

89-90

   

 
 
 
 

38.  Adunarea Generala


Oaspeti de marca (1994, sala RATB): Ishii Kunio (9 dan/pro) si d-na Shoji Kazuko (3 dan/pro)


In ziua de 30 Martie 1990, de pe la 3-4 diminata, eram deja in picioare.

De cind ma stiu, mi-a fost ingrozitor de greu sa ma scol dimineata. Inca de pe vremea cind eram elev, intreaga mea familie a fost supusa unui veritabil calvar, care incepea zilnic cu trezirea mea ... si dura pina reuseau - dupa lungi chinuri - sa ma impinga pe usa afara, in drumul catre scoala.
Cind au inceput concursurile de Go, trezirea pentru runda de dimineata a devenit (bineinteles) principala mea preocupare. ... Trezirea ... dar si asigurarea unui timp suficient de lung pentru ca, in momentul in care pun prima piatra pe tabla, sa fiu indeajuns de treaz. La mine, pentru ca mintea sa-mi functioneze (cit de cit) normal, trebuie neaparat sa treaca macar vreo 2-3 ore - din momentul trezirii.
Am urit intotdeauna "rundele de dimineata" - runde pentru care sint nevoit sa ma scol cu 3 ore inainte ... In plus ... rareori am fost in stare sa-mi aduc aminte o partida jucata la prima ora (sau motivele pentru care oi fi jucat in halul ala ...). Faptul ca ma sculam cu atita vreme inaintea rundei a constituit insa un avantaj pentru multi dintre colegii mei pe care, la concursurile jucate in alte orase, ii puteam scula la absolut orice ora doreau ei - dupa o lista facuta de cu seara.

Mi-a mai fost dat sa am si un somn extrem de profund, pentru curmarea caruia, un ceas desteptator obisnuit fiind absolut insuficient: pur si simplu, nu-l aud (!). Am descoperit cu bucurie ceasurile acelea electronice care piuie ingrozitor timp de un minut ... si daca intre timp apesi pe un buton, isi reiau piuitul dupa 5 minute ... si din nou dupa alte 5 minute ... (procesul putind fi astfel prelungit multa vreme). Uneori, in concursurile mai grele am folosit chiar si cite doua astfel de ceasuri ... decalate cu cite 2.30 minute, astfel incit dimineata sa sune cite unul la fiecare doua minute si jumatate ... (asta imi aduce intotdeauna aminte de Robert Mateescu - saracul de el - si ... ce i-am facut la Marsilia, in 1997).

Statusem cu Robert pina pe la 4 dimineata, impreuna cu multi alti jucatori, pe o terasa aflata chiar linga salile de joc. Eram la Campionatul European - genul asta de concurs fiind foarte obositor deoarece, pe linga faptul ca se joaca mult, timp de doua saptamini ... se sta in fiecare noapte pina tirziu si se bea o groaza bere ...
Locuiam in doua camere alaturate (ale unui camin studentesc), despartiti de un zid subtire a carui izolatie fonica lasa mult de dorit ... Dupa ce ne-am hotarit sa ne culcam, mi-am pus la punct sistemul meu de ceasuri desteptatoare: mai aveam vreo ora de somn, deoarece la ora 6 imi programasem sa fiu din nou in picioare. De trezit insa, nu m-au trezit ceasurile (despre care nu-mi aduc aminte decit vag de tot, ca sunau din cind in cind ... si miinile mele care le opreau alternativ ... cind pe unul cind pe celalalt ...). Ceea ce m-a sculat din pat (si din somn) au fost pumnii izbiti de Robert in usa mea si strigatele lui disperate:
"- Radu .... Scoaaaaala-te !! ... Raduuuuuu ... Opreste ceasurileeeeeee ...!!!!!"

Se pare ca, dupa ce sunasera timp de vreun sfert de ora (fara a ma afecta prea mult), ceasurile il trezisera pe Robert (din camera alaturata) obligindu-l sa iasa pe hol si sa purceada el insusi la trezirea mea ... Dar Robert este un tip extrem de calm si cumpatat; cu totul alta a fost reactia lui Marcel Daescu, intr-o situatie asemanatoare ...  

Eram la Lacul Sarat, prin 1993, intr-o tabara de Go pentru copii. Locuiam in niste conditii destul de precare, intr-un "Sat de Vacanta" rustic (cabane din lemn - o singura camera cu 12 locuri in paturi suprapuse - buda in aer liber ...). Am trecut insa destul de usor peste toate astea (cele citeva zeci de copii care venisera acolo... dar si cei 4-5 instructori care-i insoteam), pentru ca am avut parte de vreo 10 zile in care s-a jucat tot timpul, numai Go. Eu stateam in aceasi camera cu Marcel si citiva pusti din Turnu Severin si intr-o dimineata a trebuit sa-mi pun ceasul sa ma scoale din timp ... Dupa ce a sunat prima data am apasat pe buon fara sa fi deschis macar ochii ... Apoi a mai sunat o data dupa 5 minute ... si inca o data ... La un moment dat am simtit ca ma inabus - ca sub apasarea unei greutati imense. Am deschis ochii si l-am vazut pe Marcel, calare pe mine ... cu miinile inclestate in jurul gitului meu.
"- De ce, ma ? ... De ce-mi faci chestia asta ?" ... tipa la mine ... dar era evident ca inca nu se trezise.
Avea ochii doar pe jumatate deschisi ... insa miinile lui stringeau din ce in ce mai tare. Am incercat sa i le departez dar numai cine-l cunoaste pe Marcel isi poate imagina cit de inutila putea fi aceasta tentativa (avea o constitutie robusta si o forta iesita din comun) ... Cu cit ma zbateam mai tare, cu atit strinsoarea lui crestea ...
Pina la urma am reusit sa-mi fac suficient loc incit sa pot injgheba citeva cuvinte si ... cu tonul cel mai blind pe care mi-l puteam compune intr-un astfel de moment i-am zis:
"- Marcel, sint eu: Radu ... prietenul tau ..."

Treptat, a inceput sa cedeze; s-a sculat in picioare si - mormaind ceva - s-a indreptat catre patul sau, unde si-a reluat imediat somnul. Mai tirziu - fara sa-si aduca aminte mai nimic din ceea ce se intimplase - mi-a explicat ca in cosmarul pe care-l avusese ... niste tipi il legasera si voiau sa-l chinuie, prin emiterea unor sunete cumplite ...
In ceea ce ma priveste, a fost singura data in viata cind ... trezirea mea complecta s-a petrecut in mod aproape instantaneu.

Pe 30 Martie 1990 deci, m-as fi sculat oricum pe la ora 6 - deoarece aveam concurs. De pe la 3 sau 4 dimineata insa, nu am mai avut somn deloc: peste numai citeva ore urma sa se tina Prima Adunare Generala si sa se infiinteze in mod oficial ... Federatia Romana de Go. Pina in urma cu numai 3 luni, nici macar nu mi-as fi putut imagina asa ceva.
Au venit o groaza de jucatori la Baza Studenteasca de la Lacul Tei, invitatiile fiind facute proportional cu numarul de jucatori care stiam (prea bine) ca exista in fiecare oras al tarii. Acest sistem "de bun simt" a fost aplicat (fara ca cineva sa poata avea ceva de obiectat) inca mult timp de atunci incolo ... pina in momentul in care unele cluburi - de fapt persoane - vor incepe sa aibe pretentia ca sint "mai cluburi" decit ceilalti ... Goana dupa voturi (in scopul ocuparii unor functii cit mai importante in Federatie), ca si problema cluburilor sint niste chestiuni care au stat la baza tuturor incurcaturilor ulterioare si asupra carora voi reveni. Deocamdata, imensa majoritate a celor care ne strinsesem acolo eram cuprinsi de sincerul (si naivul) sentiment ca punem bazele unei structuri sportive, oneste ... si ca de acum incolo nu va depinde decit de noi sa jucam cit mai mult Go ... si cit mai bine.

Dupa cum ne asteptam, Gheorghe Paun a fost ales Presedinte cu o imensa majoritate de voturi, George Stihi si cu mine (fara contracandidati) am fost alesi cu unanimitate ca Secretar General si respectiv Presedinte al Comisiei de Antrenori iar Mihai Bisca ca Viceprsedinte al Federatiei. Nu-mi aduc aminte cu precizie cine au fost toti cei 9 care formau Biroul Federal dar vreo doi dintre ei aveau sa paraseasca foarte curind tara (Gelu Chita si Viorel Savescu), altii vor fi acaparati complect de profesiile lor (Sergiu Irimie si Alexandru Butnariu) ... asa incit echipa aceea s-a dovedit destul de repede a fi (de fapt) nefunctionala.

 
 

* * *

 

39.  Cluburi ... jucatori ...


"Bucharest OPEN - 1994" (sala RATB): Marius Spataru, primindu-si premiul
(in dreapta, Titi Ghioc)

Anul 1990 a fost - pentru mai toti romanii - unul extrem de agitat. Totul, in jurul nostru se transforma (sau ... se incerca a fi transformat ...). Asupra noastra, primul efect pe care l-am putut constata a fost: disparitia dramatica a cluburilor de Go.

Folosesc termenul de "Cluburi" intr-un mod mai mult generic ... un adevarat Club de Go (si in special un "Club Sportiv") trebuind sa insemne - in opinia mea - un loc in care se studiaza in mod sistematic, cu un program regulat si care (in principiu) sa aibe si un buget oarecare - permitind, macar partial, sustinerea activitatilor competitionale ale membrilor sai. Au existat citeva locuri in care se studia destul de serios (avind in vedere conditiile pe care le aveam atunci); in citeva cazuri (extrem de putine si ... pe termen foarte limitat) s-a reusit chiar si obtinerea unnei sustineri financiare. Un adevarat Club de Go n-a existat insa niciodata. Din diferite motive, toate incercarile de a realiza asa ceva au esuat - inclusiv cele (citeva) care reusisera sa se apropie destul de mult de aceasta imagine ideala a unui Club.
Erau aproape 20 de orase in care se juca Go. Cel mai ades se reusise formarea unor "Cercuri de Go" in cadrul Caselor de Cultura studentesti; pe alocuri se reusise alipirea pe linga unele Cluburi ale Sindicatelor iar in citeva locuri se reusise chiar intrarea in scoli ("Lista cluburilor" - adica a locurilor unde se juca Go in perioada 1986-87 - poate fi gasita in Capitolul 16).
Din 1990, "interesele" (la nivelul conducerilor tuturor acestor institutii) sau modificat ... ca si disponibilitatea de a mai oferi spatiul necesar practicarii Go-ului. In acelasi timp, jucatorii de Go care-si asumasera pina atunci sarcina de a organiza si intretine cluburile respective ... au disparut si ei - acaparati de noile perspective care li se ofereau in meseriile lor sau (ca buni organizatori ce erau), de catre lumea "afacerilor" ... Si cum jocul de Go este (la noi) un domeniu in care nu se cistiga bani, am ramas destul de repede si fara organizatori si fara spatii de joc ... adica mai pe scurt : fara Cluburi.

Trebuie sa recunosc ca, la vremea respectiva, disparitia cluburilor nu ne-a ingrijorat prea tare (sau in orice caz ... nu suficient de tare). Mie unuia-mi parea chiar fireasca; regretabila ... dar fireasca - in contextul in care si numarul celor care veneau la club se micsorase in mod sensibil. Pentru o multime de romani, zilele acelea insemnau o schimbare radicala a vietii. Se deschideau atitea perspective noi, atitea oportunitati, incit ar fi fost de-a dreptul anormal ca oamenii (si in special tinerii) sa-si mai petreaca la fel de mult timp in jurul tablei de Go ...
Pe de alta parte, in acest joc partea de studiu are oricum un caracter individual ... iar faptul ca disparitita cluburilor nu avea (practic) nici un efect asupra tariei jucatorilor (altminteri intr-o continua crestere) a fost un alt motiv pentru care n-am considerat ca trebuie sa intram in panica ... In plus, ne propusesem oricum infiintarea unor cluburi noi, "adevarate", asa incit aveam convingerea ca situatia se va remedia in cel mai scurt timp. Din pacate, s-a dovedit ca asta era cu mult mai complicat decit parea: in Bucuresti nici macar acum (in 2003) nu exista vreun "Club adevarat de Go" - singurul loc unde se joaca (in continuare) este tot la Casa de Cultura a Studentilor "Grigore Preoteasa".

De fapt eram cit se poate de obisnuiti cu termenul de "jucator independent" (adica neapartinind unui Club). Nu peste tot se infiintasera Cluburi (fie si sub forma lor cea mai putin pretentioasa), in multe orase existind doar cite 3-4 jucatori ... care se intilneau pe la cite vreunul pe acasa. Nu am facut niciodata o numaratoare precisa, dar cred ca aproximativ jumatate dintre jucatorii nostri de Go erau "independenti". Dupa 1990 insa, cu toate ca ponderea acestora a crescut foarte mult (devenind categoric majoritari), se juca din ce in ce mai bine. Foarte curind - de altfel - urma sa obtinem confirmarea absoluta a acestui lucru: granitele se deschisesera si puteam participa la concursurile internationale.

In zilele noastre, politica Federatiei este de a acorda atentie exclusiv cluburilor (la fel de putine ca la inceputul anilor '90), ignorindu-i complect pe jucatorii independenti - care nici macar nu sint primiti in concursuri. Ma amuza (usor) gindul ca, daca acest principiu stupid ar fi fost aplicat de la inceput, eu unul n-as fi putut participa in nici o competitie, mai toti anii astia; poate ca nici n-as fi existat (ca jucator de Go) ... Ma mai gindesc insa cu groaza ca - in aceasi situatie - Cristian Cobeli i-ar fi invatat degeaba sa joace pe cei 4-5 elevi ai sai (acolo, in Vatra Dornei ... fara nici un "Club"): acum n-ar mai fi existat nici Petrica Oancea (4 dan), Marcel Crasmaru (5 dan, Campion National in 1992) ... dar nici Cristian Pop (6 dan, multiplu Campion National, care ne-a adus rezultate remarcabile in concursurile internationale) si nici macar Catalin Taranu (5 dan profesionist, care joaca de citiva ani in Japonia) ...

 
 

* * *

 

40.  "Afara"


"Bazar" (o taraba improvizata - pentru jucatorii de Go - la un concurs international)

Pina in 1989, putini romani se puteau lauda ca fusesera prin alte tari. Acum aveam fiecare pasaportul acasa (lucru de neimaginat in perioada "comunista") si puteam merge oriunde voiam - teoretic ... cel putin. Pentru noi asta insemna (bineinteles) ca de acum, puteam participa la concursurile internationale.
Faptul ca exista deja o Federatie Romana de Go - in cadrul Ministerului Sportului - ne oferea citeva avantaje substantiale: puteam obtine cu usurinta vizele necesare intrarii in orice tara iar drumul era platit de catre Minister, din niste fonduri separate, care nu afectau bugetul federatiei. Aceasta din urma facilitate nu a durat (ce-i drept) decit vreo doi ani, dupa care federatia a trebuit sa suporte din propriul buget cheltuielile de transport.

La numai citeva luni dupa infiintarea federatiei au urmat citeva concursuri europene importante. Stabilisem ca ar fi cazul ca, impreuna cu jucatorii care ne vor reprezenta acolo, sa trimitem si cite un "oficial" ... pentru un contact cit mai bun cu celelalte organizatii.  
La Campionatul European de Go (Viena) reprezentantii nostri au fost Mirel Florescu si Sorin Gherman (cel din urma iesind pe un excelent loc 10), iar la Congresul European - tinut cu aceasi ocazie - ne-a reprezentat George Stihi. Atunci am fost acceptati ca membri ai Federatiei Europene de Go.
Imediat dupa aceea, la Campionatul European de Echipe (Lintz), Gheorghe Paun a insotit echipa formata din Mihai Bisca, Robert Mateescu, Lucretiu Calota si Marcel Crasmaru - care a iesit pe locul 3. Nu am cuvinte pentru a descrie clipele acelea, cind aflam, unul dupa altul, rezultatele lor colosale: eram extatic (!). Banuiam (bineinteles) ca baietii or sa faca fata onorabil ... dar ceea ce reusisera ei acolo depasea orice asteptare.

Prin toamna lui '90, la unul dintre concursurile noastre, si-au anuntat participarea si 4 rusi. A venit de fapt un singur jucator si 3 "insotitori" (care si-au petrecut tot timpul prin magazinele Bucurestiului). Era un "5-dan" (noi nu aveam inca nici un 5-dan in tara) care nu reusit sa iasa decit pe locul 4 (parca) ... In urma chestiei asteia insa, George a aranjat ca si ei sa invite doi romani in Rusia: asa am ajuns eu si Luchi, in plina iarna, la Leningrad ...

Primisem o invitatie (cred ca ei asteptau de fapt doi "oficiali" - dar asta n-aveam sa o aflam decit odata ajunsi acolo) ... la Finala lor de "Campionat National". A merge trei zile (si doua nopti) cu trenul, nu-i o bucurie ... mai ales ca se trecea printr-o zona "cu probleme" - ceva in legatura cu asaltul televiziunii din Vilnius (parca) ... cu miscari de trupe .... (de fapt am si stat 6 ore in gara din Chisinau, ca sa se mai linisteasca situatia). Luchi si cu mine am fost singurii care - luati in ordinea descrecatoare a punctajului CIV - ne-am aventurat la drum ...
Rusii ne-au primit foarte "rece". Nu speram sa ne astepte cu fanfara la peronul la garii ... dar nici chiar cu acea indiferenta (totala) afisata in momentul in care ne-am prezentat la usa clubului de Go ... Ne-am dat foarte repede seama ca venisem degeaba. Finala Campionatului lor era un concurs "inchis" de 12 oameni (cei mai tari jucatori ai lor) si nu exista vreun alt concurs in care sa putem intra si noi. Nu ne ramasese altceva de facut decit sa ne invirtim printre mese si sa ne uitam la partidele care se desfasurau acolo. In prima zi, chiar nu ne-a prea bagat nimeni in seama - in afara unuia care era interesat de "revolutia" petrecuta in Romania cu un an in urma si despre cum mai merg lucrurile pe la noi ...
Apoi am inceput sa jucam cu cei care nu erau in concurs (treceau pe acolo multi jucatori de 4 si 5 dan, atrasi de competitia care se desfasura) ... iar "magicul" acela al Go-ului a intrat imediat in actiune ... Magicul acela care traseaza o legatura cu totul speciala intre cei doi parteneri, pe undeva ... pe deasupra pietrelor de pe tabla. In citeva zile eram prieteni. Privirile indiferente de la inceput se transformasera in zimbete pline de simpatie (si chiar respect - avind in vedere ca arareori vreunul dintre noi pierdea cite o partida ...). Au inceput sa scoata sticlele de vodca.

Clubul de Go din Leningrad (doar citiva ani mai tirziu orasul isi va recapata vechiul nume: Sankt Petersburg) se afla intr-un imobil imens, cu citeva sute de apartamente. Presedintele Federatiei Ruse de Go, om de afaceri, preluase intrega cladire de la stat, devenind administratorul ei, functie care-i permisese sa rezerve vreo trei dintre apartamente jocului de Go. Unul dintre apartamente fusese transformat intr-un fel de "sala de sedinte", un altul avea un statut "de protocol" (unde de altfel am si dormit - Luchi si cu mine) iar intr-un al treilea erau salile de joc.
Rusii aveau un sistem de organizare foarte asemanator cu cel al nostru. Depindeau si ei de Ministerul Sportului, dar - pe linga Antrenorul Federal - vreo doi dintre jucatorii lor tari (Bogdanov si inca unul ...) erau salarizati de asemenea, ca antrenori de Go. Incepusera totul cu mult inaintea noastra iar Fujisawa Shuko (unul dintre marii jucatori japonezi) ii vizitase deja in trei rinduri - inca de pe la inceputul anilor '80 ...
Am stat ceva mai mult de-o saptamina, jucind Go mai tot timpul. De iesit afara, nici nu se putea pune problema ... din cauza frigului (eram in Ianuarie ... si trebuie sa fi fost acolo pentru a intelege ce inseamna iarna, la Leningrad). Luchi, crescut la munte, a-ncercat sa ma scoata de citeva ori din casa ... dar o singura data a reusit sa ma duca un pic mai departe de coltul strazii, pina pe malul Nevei - inghetate si ea, bocna.

Intr-o zi, cel care era un fel de antrenor federal al lor m-a chemat intr-o camera unde avea o grupa de vreo zece copii ... Erau spre sfirsitul lectiei; jucasera intre ei si acum (impreuna cu alti doi profesori) isi studiau partidele. Aveau doar vreo 10-12 ani, dar formele grupurilor de pe tabla nu aratau nicidecum a fi cele ale unor incepatori ... M-a intrebat daca nu vreau sa joc si eu cu ei si mi-a ales pe doi, recomandindu-i ca 1 si respectiv 2 dan. Am jucat un simultan cu 3-4 pietre (parca) si am cistigat cu greu partidele - una dintre ele cu numai 2 puncte si doar pentru ca-i gasisem un tesuji complicat la ultimele miscari; jucau intr-adevar, foarte bine. Ma uitam cu invidie la ei (noi nu aveam asa ceva acasa) dindu-mi seama ca aveau toate sansele ca, peste citiva ani, sa se alature celor care isi disputau acum Finala, in camera de alaturi.

Citeva ... curiozitati rusesti ... printre diferite alte articole de Go

Pina la urma, pentru ca isi dadusera si ei seama ca venisem cam de pomana pina acolo, s-a improvizat - special pentru noi - un concurs de "Blitz". Premiul: un tort mare din care toti participantii au avut parte, in final, de cite o felie ...
Au participat chiar si vreo doi dintre cei care jucau in concursul mare (Saifulin cistigind de fapt Blitzul ... cu Luchi pe locul 2 ...). Cu jucatorii lor tari nu prea avusesem nici un fel de contact - acestia fiind puternic marcati de miza propriei lor "Finale" - dar de la o vreme incepusem sa surprindem si din partea lor zimbete prietenoase (chiar daca practic nici nu ne cunosteam) ... Dupa ce s-a terminat si "Campionatul", ne-au facut chiar onoarea de a ne invita la "bairamul" organizat strict pentru cei 12 finalisti si oficialii federatiei.

Pe lungul drum de intoarcere, ne gindeam cit de mult insemnasera "citeva partide de Go" ... Retraiam primirea rece de care avusesem parte si transformarea radicala de atitudine, intervenita imediat dupa ce ne asezasem in jurul tablei. Nu stiu exact cum se produce aceasta legatura magica intre jucatorii de Go - fie si in cazul in care se vad pentru prima data in viata ... Probabil, faptul ca jocul in sine nu are "ascunzisuri", creaza o atmosfera de sinceritate si intre persoanele respective ... Probabil, faptul ca isi "inteleg" reciproc miscarile si secventele jucate pe tabla, stabileste un fel de limbaj comun extrem de intim, facindu-i sa se accepte imediat ca egali ... ca facind parte din aceasi familie ...
Ne era cit se poate de clar ca jucatorii tari nu erau numai cei care ne puteau aduce rezultate bune in concursuri ... dar (pentru relatiile noastre externe) erau totodata si cei mai buni "ambasadori" pe care-i puteam avea.

 
 

* * *