1-2

3-5

6-8

9-10

11-12

13-16

17-19

20-22

23-25

 

26-27

28-31

32-34

35-37

38-40

41-42

43-44

45-46

47-48

 
 

49-50

51-52

53-54

55-56

57-59

60-62

63-65

66-69

70-72

 

73-75

76-78

79-80

81-82

83-85

86-88

89-90

   

 
 
 
 

29.  Forta de joc


 simultan la Preoteasa

1994: Kitano (7p), intr-un simultan la Preoteasa (1992); joaca Bogdan Campianu, Dan Cioata, Codin, Popic. In picioare: Ionut Cora, Mirel Florescu, Corina, Jim, Dan Ralea,Costel Avram si Liviu Oprisan


Pe vremea cind Dl Shimbo era inca in tara, in timpul uneia dintre intilnirile noastre ma intrebase daca mi-ar place sa studiez Go in Japonia ca Insei, pentru a ajunge profesionist; daca mi-ar place sa duc o viata in care sa joc tot timpul Go ... Parea a avea niste planuri in spatele acestor intrebari si bineinteles am inceput sa-mi fac vise ... A fost insa singura data cind a deschis un asemenea subiect. Nu stiu daca atunci a incercat sa-mi aranjeze ceva, dar dupa citiva ani aveam sa-mi dau seama ca oricum, asa ceva ar fi fost imposibil. Depasisem deja virsta 20 de ani - eram deci prea batrin pentru a deveni "insei" iar ca forta de joc (cu tot talentul si daruirea de care dadeam dovada) eram extrem de departe de ceea ce era necesar ...

Pina prin 1987, din cauza lipsei de informatie si a modului foarte ingust in care priveam jocul de go, aveam niste criterii extrem de subiective de apreciere a fortei de joc - iar partea proasta era ca nici macar nu-mi puteam da seama despre cit de subiective erau aceste criterii ... Cam in perioada aceea s-a petrecut insa un fapt care pentru mine a fost hotaritor in reevaluarea propriilor mele opinii.

Parik Stefanov, proaspat intors de la un concurs de sah (undeva in Europa) ne-a spus ca ne va vizita un japonez. Se numea Matsumoto, era trezorierul Federatiei Internationale de Sah - dar si un pasionat al go-ului si un foarte puternic jucator. Parik il vazuse la concurs cu o carte de go in mina ... discutasera despre go si chiar jucasera citeva partide ... iar cind a aflat ca la intoarcere dl. Matsumoto va face o escala la Bucuresti, il convinsese sa-si prelungeasca sederea cu vreo 2-3 zile pentru a-i face cunostiinta cu noi.

Am convenit ca eu si Haitao sa-l asteptam la hotel si sa jucam cu el acolo linistiti ... pentru ca a doua zi sa-i prezentam clubul de la la Preoteasa si pe toti ceilalti jucatori bucuresteni.
Inainte de a juca, am luat masa impreuna si am aflat despre el ca nu mai jucase go de vreo 12 ani (deoarece nu avusese timp pentru asa ceva) dar in toata aceasta perioada studiase in mod constant Tsume-go (probleme de viata si moarte - avea permanent o carte cu asemenea probleme asupra lui si o deschidea de cite ori prindea un sfert de ora liber) si parcursese constiincios toate partidele importante jucate in concursurile profesioniste.
Isi estima taria de joc ca fiind mai mare decit a jucatorilor de 6 dan (spunea ca, daca ar exista asa ceva, el ar fi probabil un 7 dan - amator) si ca singurul motiv pentru care nu trecuse (in tinerete) la profesionism fusese acela ca pe vremea respectiva se cistiga foarte prost din go iar parintii lui se impotrivisera unei astfel de cariere.

Nu mai tin minte cu care dintre noi a inceput ... dar ne-a batut pe amindoi de nu ne-am vazut, dindu-ne cite doua pietre handicap. Nu ne venea sa credem.
Apoi ne-a propus sa jucam un simultan (de asta data fara handicap). Dupa ce a facut insa citeva greseli destul de stupide, s-a scuzat ca lipsa de antrenament in a juca - cit si drumul pe care-l strabatuse in ziua respectiva - incepusera sa-si spuna cuvintul ... si ne-a rugat sa intrerupem partidele deoarece ii este rusine de felul in care joaca. Am mai stat o vreme de vorba, ne-a comentat putin partidele, ne-a mai aratat citeva probleme ... dupa care l-am lasat sa se odihneasca.

Intre mine si Haitao nu prea existau momente de tacere ... gaseam intotdeauna cite ceva interesant de discutat. De asta data am coborit cele sase etaje ale hotelului intr-o liniste deplina. Am iesit in Calea Victoriei si numai cind am ajuns in Piata Palatului i-am zis:

- Si noi care ziceam ca Fujisawa nu ne-ar putea da 6 pietre handicap ....
- Exact la asta ma gindeam si eu !! - mi-a raspuns imediat Haitao ...

Fujisawa Shuko (9p) era jucatorul preferat al amindoura si pina atunci, in discutiile noastre despre diferenta de tarie dintre amatori si profesionisti, cazusem de acord ca daca vreunul dintre noi ar juca cu Fujisawa ar cam trebui sa fie o partida la 4-5 pietre handicap. Oricum, la 6 pietre - chit ca era idolul nostru - nu avea nici o sansa.
Acum, in numai citeva ore ni se naruise intreaga scara de valori.

Nu-i vorba ... participasem si noi din plin la pierderea partidelor alora ... Ne-am dus direct la mine acasa si am inceput sa analizam: regaseam cu stupoare o groaza dintre greselile pe care le reprosam aproape zilnic celor de la club. Dadusem pentru prima oara peste un jucator pe care-l simtisem ca fiind mai tare decit noi si jucasem cu frica ... cu miscari inutile de aparare ... iar in momentele in care am fi putut prelua initiativa esuasem sistematic in combinatii ineficiente.

A doua zi la club, dl. Matsumoto a dat un simultan. Nici macar Mihai, pe care-l recomandasem ca cel mai talentat jucator de acolo si pe care-l sfatuisem (in urma experientei de cu o zi inainte) sa joace cu 5 pietre handicap, nu a reusit sa cistige. I-a batut pe toti fara nici un fel de probleme.

A fost cea mai dura lectie pe care am primit-o vreodata. O lectie in urma careia am invatat o groaza de lucruri si care ne-a deschis perspective cu totul si cu totul noi. Am inceput sa studiem altfel go-ul, urmarind in mod special sa ne omogenizam jocul si sa dezvoltam eficienta fiecareia dintre miscarile unei partide.
Pentru mine in mod special, perioada care a urmat a insemnat insa si altceva : am inceput sa-mi dau seama de propriile mele limite (cred). Cu toata stradania depusa nu am reusit niciodata sa-mi construiesc un joc omogen, constant. Prea multii ani de handicap, de joc superficial si chiar haotic isi pusesera deja prea puternic amprenta: mi-am dat seama ca nu reusesc (si n-am reusit niciodata) sa aplic in propriile-mi partide, ceea ce altminteri am recomandat de sute - daca nu chiar de mii - de ori, celor din jurul meu ...

 
 

* * *

 

30.  Primul Campionat National de Go



 in juriu: Titi Ghebaura, Dl. Ilie (tata' lui Doru), Buti si Paun

Festivitate de premiere
la Craiova (1987)


Un concurs se simte imediat daca este organizat cu pricepere ... sau macar daca organizatorii au facut tot ce le-a fost in stare, pentru ca lucrurile sa iasa bine.
La Herculane - in 1987 - dl. Bujor (conducatorul Sectiei de Jocuri Logice de la Federatia de Sah) preluase organizarea si ca atare totul a mers struna. Nu ca noi ne-am fi bilbiit excesiv de tare pina atunci - dar prezenta unui "profesionist" era totusi evidenta.

Singura noastra problema a fost faptul ca liftul hotelului avea Program de functionare - adica, sub pretextul economiei de energie electrica, functiona numai in vreo doua sau trei perioade ale zilei, cite 2 ore ... (am cistigat insa toate intrecerile la urcatul pe scari al celor 7 etaje - intreceri propuse cu o tinereasca si tipica inconstienta de catre amicii mei).

Avea loc Primul Campionat National de GO - respectiv, etapa sa Finala - in care participau cei 6 finalisti calificati la Lacul Tei ... Cifra fusese stabilita pentru a se putea face un turneu (fiecare cu fiecare) in decursul celor 3 zile pe care le aveam la dispozitie.
Pe vremea aceea foloseam (in concursurile importante) un timp de gindire foarte lung : cel putin o ora si jumatate (uneori doua si chiar trei ore) pentru fiecare jucator, cu byoyomi de 1 min. pentru fiecare miscare. A fost o obisnuinta proasta, datorata faptului ca eu (care sint din fire un jucator lent) ii convinsesem pe cei din jur cum ca trebuie sa ai mult timp la dispozitie pentru a putea face o partida buna. Cind - mai tirziu, la sfaturile profesionistilor de a nu mai pierde atita vreme la o singura partida - am adoptat in concursuri un ritm mai alert, au fost destui jucatori care n-au reusit sa mai tina pasul ...

Hotarisem ca, in astfel de ocazii sa organizam neaparat si cite un concurs Open - asta a fost o obisnuinta buna, care avea sa fie pastrata inca multi ani de zile de atunci incolo - pentru a oferi ocazia de a se juca cit mai mult Go si pentru o cit mai eficienta raspindire a jocului in tara.
Cred ca asta a fost primul concurs la care s-a cerut taxa de participare, banii strinsi fiind dati ca premii pentru cei din fruntea clasamentului final. Este drept ca nu se ajungea la sume exorbitante dar cistigurile acelea acopereau totusi o parte din cheltuielile pe care orice concurs le presupune (atunci, la Herculane, eu am iesit pe locul 2 - parca - si am cistigat 12,50 lei : echivalentul a 5 pachete de tigari Carpati...)

In acest concurs Open participa Haitao (care - chinez fiind - nu intrase in Campionatul National), Mihai si cu mine (care - necalificati fiind - nu aveam nici noi ce cauta in Finala) ... dar in amintirea celor mai multi dintre noi va ramine drept "Concursul in care a aparut Mirel Florescu".
Despre Mirel imi vorbise mai de mult Nicolae Bobocel - "sufletul" go-ului din Pitesti - si chiar jucasem o partida cu el, cu citeva luni in urma. O partida cu 6 pietre handicap in care jucase foarte bine si in care ma uimise la un moment dat cind ... Calculasem o secventa foarte lunga si complicata (incepind pe o latura si terminindu-se undeva pe latura opusa) ... dar in momentul in care am declansat-o, dupa ce a stat o groaza sa se gindeasca, mi-a raspuns exact pe latura opusa - acolo unde, datorita unui Aji prost, secventa respectiva urma sa se termine dezastruos pentru el. Nu avea inca puterea de calcul necesara pentru "citi" o asemenea secventa ... dar "simtise" cu o precizie uluitoare de unde vine pericolul ... Intuitia lui ma impresionase.

De asta data (cred ca eram chiar in prima runda), Haitao juca in dreapta mea (la prima masa) cu Mirel, eu cu un alt pitestean ... la masa a doua iar in stinga noastra Mihai Bisca ... cu un al treilea pitestean (parca...).
In general nu ma prea uit la partidele care se desfasoara linga mine deoarece imi fac suficiente probleme cu propriile-mi partide dar atunci, ceva din atitudinea lui Haitao imi spunea ca este in mare incurcatura ... Mihai privea si el des, peste noi, la tabla lui Haitao ... Iar de la un moment dat incolo, propriul meu partener era cu ochii mai mult pe tabla de alaturi decit pe a noastra ...
M-am uitat mai atent pe fisa de concurs a celui din fata mea: Dan Cioata ... Era trecut ca 2 sau 3 kyu dar - cel putin in prima parte a partidei - imi ridicase probleme serioase. Tocmai ma intrebam unde si cum au ivatat pitestenii astia sa joace atit de frumos ... cind il aud pe Mihai, glumind cu voce tare :

- Bai Radu ... de unde-or fi aparut baietii astia ? ...

Haitao a pierdut pina la urma partida ... iar a doua zi Mirel m-a batut si pe mine. In final a iesit pe locul 3, dupa mine si Mihai - de care nu reusise sa mai treaca. Nu voi uita insa niciodata entuziasmul cu care a fost aplaudat in momentul inminarii premiilor : mai ceva chiar decit Mihai - care cistigase totusi concursul (!) - sau Sergiu Irimie care cistigase Campionatul National ... Iar cei care-l aplaudam cel mai tare eram noi, cei care venisem la concurs cu convingerea ca ne vom lupta "intre noi" pentru primele locuri si care descoperisem acolo inca (cel putin) un jucator tare ...
Probabil ca nici Mirel ... nici Dan Cioata, nu aveau pe atunci (inca) aceasi forta de joc cu a noastra, dar felul in care gindeau si abordau o partida ii recomanda in mod evident ca facind parte din aceasi categorie. La scurt timp - de altfel - amindoi s-au mutat in Bucuresti (dupa ce au intrat aici la faculatate) si au fost asimilati imediat in "gasca Dan-istilor".

Imi aduc aminte de acest episod de cite ori aud (si se intimpla destul de des ... din pacate) ca jucatorii tari ar fi un fel de club inchis in care nu este primit nimeni altcineva ... De fapt, nu stiu cite lucruri ar putea fi comparabile, pentru un jucator tare, cu bucuria de a putea spune "uite ca a mai aparut unul" ! ... Cu o singura conditie: jocul lui sa fie suficient de convingator - simpla pretentie a acestuia, ca "ar juca bine", nu-i de ajuns ... Iar pentru asta, de cele mai multe ori, nu este nevoie nici de rezultate iesite din comun si nici de alte comentarii: o singura partida este edificatoare.

 
 

* * *

 

31.  Cartea



 tatal lui Doru, Buti si Paun

Haitao premiat la Craiova (1987)
in juriu:
Dl.Ilie, Al. Butnariu si Gh.Paun


Pe la sfirsitul anului 1987 Paun ne-a anuntat decizia de a se retrage defintiv din lumea Go-ului. Considera (pe buna dreptate) ca si-a atins scopul si ca se poate intoarce la preocuparile sale matematice. Go-ul fusese lansat: exista o organizatie recunoscuta oficial, un sistem de reglementari si chiar un (incipient) sistem de competitii - cuprinzind concursuri cu o participare care depasise orice asteptari.

Se punea acum problema preluarii presedentiei Sectiei de Go din cadrul Federatiei de Sah si prima propunere a fost ca eu sa fiu noul Presedinte. Am refuzat (initial) numirea: nu mi-au placut niciodata "titlurile" si nici pozitia de "conducator". Ma consideram un bun jucator (la nivel national, bineinteles), un bun antrenor (si nu un profesor: cred ca exista o diferenta majora intre profesor si antrenor, primul aratind "o cale de urmat", pe cind cel din urma doar "o modalitate de a te perfectiona").
Pina la urma George Stihi m-a convins ca, cel putin pentru moment, ar fi greu de gasit un altul la fel de cunoscut ( ... si cu aceasi experienta) ca mine. De fapt, unul dintre lucrurile care - din punct de vedere organizatoric - ne-a afectat multa vreme a fost media de virsta extrem de scazuta a jucatorilor de Go (medie care pe atunci era probabil undeva intre 16-18 ani). Asta insemna ca nu nu se prea gaseau usor oameni care sa se inhame ( ... pe termen lung si ... cu responsabilitate) in probleme de organizare. Dintotdeauna, in niciunul dintre orasele in care s-a jucat Go - si nici in Bucuresti - n-au existat mai mult de unul-doi oameni care sa se implice efectiv in "organizare", ajutoarele pe care acestia le-au primit din jur (totusi), avind in general doar un caracter sporadic.

Tot George - cu puterea lui de convingere - este si principalul vinovat ca, tot pe atunci, am inceput sa lucrez la cartea "Go-ul in Competitii".
De ceva vreme deja, atit el cit si Paun ma tot impingeau sa scriu o carte care sa vina cumva in continuarea "Initierii in Go". Adevarul este ca in criza aceea de carte, o astfel de aparitie nu putea fi decit binevenita ... dar din punctul meu de vedere, ar fi trebuit mai intii sa depasesc doua handicapuri importante: cel de "a scrie" si pe acela de a-mi asuma o pozitie care sa-mi permita "s-ai invat pe altii".

In materie de scris (dupa ce in viata mea nu pusesem pe hirtie mai mult de 2-3 scrisori ...) apucasem sa fac citiva pasi timizi. In 1986 aparuse (sub coordonarea lui lui Gh. Paun) "Cartea Jocurilor" - un fel de Almanah cuprinzind o groaza de articole despre Sah, Scrabble, teste de perspicacitate, Flex ... Muta patratul sau Vistiernicul ingenios ... dar si mult, foarte mult Go (inclusiv traducerea pe care Flavius Florea o facuse romanului Meijin, a lui Iasunari Kawabata). Aveam si eu citeva articole acolo: comentarii ale unor partide din concursurile noastre si un articol despre Takemiya si stilul sau special de joc.
Mai fusese apoi editia a 3-a a "Initierii ..." unde Paun adaugase un capitol nou, capitol in care eu analizam vreo doua partide de la Turneul National pentru Echipe de la Brasov (1986).

Pentru a scrie o carte insa, aveam convingerea ca trebuie mai intii sa stii tu insati foarte multe lucruri ... si pe deasupra sa mai ai si certitudinea ca tot ce spui acolo este CORECT.
Go-ul are o particularitate: dupa ce inveti cum se pun pietrele pe tabla ajungi repede la concluzia ca "ai invatat jocul"; dupa o vreme descoperi ca totusi, parca ar mai fi ceva de invatat ... apoi din nou ca "Stii Totul" (!) ... Ciclurile acestea se repeta multa vreme, pina in momentul in care realizezi ca nu vei depasi niciodata faza de "invatacel"; afli destul de exact cit Go cunosti: iti gasesti locul ... iar expresia "a sti sa joci Go" iti dispare din vocabular. Apar in schimb, din ce in ce mai des, expresii de genul ... "cred ca" ... "mi se pare ca" ... sau chiar "nu stiu" (!) - frecventa lor fiind (am observat eu ... de-a lungul anilor) direct proportionala cu cifra care este scrisa inaintea rangului de Dan.
La vremea respectiva eu aveam prea putine informatii pentru "a-mi fi gasit locul" cu prea mare precizie ... dar o idee aproximativa despre cit mai am de invatat, incepusem deja sa-mi fac ... Pe scurt: gindeam ca nu am pozitia necesara pentru a ma apuca sa scriu o carte in care sa-i invat pe altii "cum se joaca Go". George a fost cel care mi-a sugerat prezenatrea cartii sub forma de comentarii ale unor partide; am ales deci citeva dintre partidele pe care incepusem sa le notez (din concursurile noastre) si m-am pus pe treaba.  

Urma sa se intituleze "Hai sa jucam GO" iar prima partida avea sa fie una a lui Serban Cantacuzino. Faptul ca numele lui aparea pe prima pagina a cartii era aproape un act de sfidare in acel moment : Serban tocmai fugise din Romania (!). Daca cineva din omniprezenta Cenzura a timpului s-ar fi sezizat, interzicerea aparitiei cartii - sau retragerea ei din librarii - ar fi fost garantate ... din acest simplu motiv.

Serban Cantacuzino (1987): un concurs, la Preoteasa, impreuna cu un grup de turisti japonezi

Pentru mine, a incepe tocmai cu aceasta partida mai insemna ceva: un fel de mesaj peste timp adresat Serban - unul dintre cei mai sirguinciosi si talentati elevi ai mei ... si un prieten foarte apropiat - pe care (in conditiile date) nu puteam spera sa-l mai revad vreodata ... Daca intr-un viitor oarecare Serban ar fi pus mina pe aceasta carte, as fi vrut sa inteleaga ceva de genul ... "Bravo mai: ai facut-o si p'asta ! ... Acum hai sa ne continuam lectiile". Fusese ultima lui partida jucata aici ... si nu apucasem inca sa o analizam impreuna deoarece plecase - inaintea ultimei runde - spre Bucuresti; de acolo pornise imediat spre Bulgaria ... de unde urma sa treaca ilegal granita sirbeasca si tot asa mai departe, spre alte zari ...
M-am intrebat mereu - de atunci - cit de profunda putea fi pasiunea lui Serban pentru Go ... daca in ajunul unui eveniment de genul astuia n-a gasit altceva mai bun de facut ... decit sa vina cu noi la Craiova ... la concurs ... !?

Am lucrat aproape un an la carte, cam jumatate din acest timp fiind ocupat cu desenarea diagramelor. Pe atunci nu existau programe de editare pe calculator, partea grafica fiind desenata de mina ... si prezentata pe hirtie de calc (in fine, studiile mele de arhitectura si desen tehnic se dovedeau acum a-mi fi extrem de utile ...). Si cind a fost vorba de plata, studiile si-au dovedit avantajul: pentru conceptia (si substanta) cartii am primit vreo 800 de lei ... pe cind, numai pentru desene, am cistigat de trei ori mai mult. Oricum, in total erau aproape doua luni de salariu "normal" ... ceea ce nu era de ici de colo ...

Nu mi-a fost insa acceptata coperta propusa de mine. O cucoana ("Redactor" la RECOOP - editura unde a aparut cartea ...) explicindu-mi ca nu are nici o legatura cu GO-ul ... cel putin in comparatie cu coperta pe care o pregatise deja o colaboratoare a ei (studenta la Arte Plastice) ... "In fond ce este GO-ul ?" - incepuse cucoana sa-mi explice - ... "decit o inclestare intre doi colosi ... care ..."
Stateam in fata ei, ascultindu-i perplex lamuririle despre "Ce Inseamna jocul de GO" ...

Nici titlul cartii nu se dovedise a fi prea inspirat ales ... Ce-i aia "Hai sa jucam GO" ? ... in schimb, avind in vedere si continutul cartii: "GO-ul in competitii" - asta da, era un titlu adevarat !
... Si mai era un mic amanunt ... in Prefata ar trebui introduse citeva rinduri cu "Multumim Tovarasului Nicolae Ceausescu" ... sau macar ..."...Partidului si Guvernului ... pentru conditiile create ... pentru ca, in tara noastra Go-ul sa ... " ... Eu consideram insa ca facusem deja, pina atunci, toate compromisurile acceptabile si am refuzat categoric asa ceva. Se pare ca am fost suficient de vehement in a explica faptul ca nici Ceausescu si nici Partidul Comunist nu facusera absolut nimic pentru Go: discutia pe aceasta tema a incetat imediat. In schimb ... despre RECOOP s-ar putea introduce citeva fraze: ei chiar ne ajutasera (intr-adevar) foarte mult ! ... Si asa a ramas.

Nu m-am mai uitat niciodata, dupa aparitia cartii, la ceea ce am scris acolo: mi-a fost teama ca nu cumva sa descopar niste eventuale greseli. Incercasem sa evit lucrurile prea complicate si verificasem de zeci de ori secventele de joc propuse de mine ... dar nu pot avea certitudinea ca tot ce-i acolo este si absolut corect. In plus, dupa ce terminam cite un capitol, ii rugam de fiecare data pe Haitao si pe dl. Sumiya sa verifice diagramele respective - la cit Go stiam noi pe atunci, cred ca mai mult decit atit nu se putea face.
Regret un singur lucru: acela de a nu-mi fi propus de la bun inceput sa ma adresez unui grup ceva mai restrins de jucatori (din punct de vedere al tariei de joc). Asa cum a iesit pina la urma, incercind sa spun lucruri din care mai oricine sa poata intelege cite ceva, am senzatia ca am facut un fel de "varza" ... Dupa cum spuneam insa atunci, in Prefata cartii, "... daca in urma lecturii ei cititorul isi va schimba cu numai putin punctul de vedere in ceea ce priveste GO-ul"... cred ca scopul ei va fi fost implinit.

 
 

* * *