1-2

3-5

6-8

9-10

11-12

13-16

17-19

20-22

23-25

 

26-27

28-31

32-34

35-37

38-40

41-42

43-44

45-46

47-48

 
 

49-50

51-52

53-54

55-56

57-59

60-62

63-65

66-69

70-72

 

73-75

76-78

79-80

81-82

83-85

86-88

89-90

   

 
 
 
 

23.  Turneul National pentru Echipe


Brasov - 1986

Dupa concurs (Brasov, 1996), cu: Sorin Popescu, Serban Cantacuzino, Dan Lazar, Mihai Bisca, Liu ... si inca multi altii

Era 1 noaptea si nu reuseam sa adorm. In celelalt pat al camerei de hotel, Mihai sforaia deja de vreo jumatate de ora.
Eram la Brasov si a doua zi (28 Noiembrie 1986) urma sa inceapa Primul Turneu National de Go pentru Echipe.

Mihai avea o metoda foarte simpla de a adormi: punea capul pe perna si se concentra asupra unei flori (... de lotus - parca); apoi, printr-un control al respiratiei - obtinut in numai citiva ani de Yoga - reusea sa adoarma imediat. Necunoscindu-i inca secretul, mie nu mi-a trecut altceva prin cap decit sa ies pe hol, la o tigare.

La ora aia holul era (bineinteles) pustiu ... si cuprins de o bezna totala. In toata tara se decretase "Economia la curentul electric": in institutiile publice (dar si in casele oamenilor) era interzis ca becurile sa fie folosite ... in mod inutil.
Am bijbiit dupa o scrumiera ... m-am asezat pe mocheta moale si am inceput sa ma gindesc la ce dracu' o sa fac pina pe la 5 dimineata - cind aveam de gind oricum, sa ma trezesc.
Nu apucasem inca sa trag doua-trei fumuri ... cind am auzit undeva pe hol, un sunet de pasi tirsiiti (pasii cuiva care, in mod evident, nu avea un tel precis). Pe masura ce zgomotele se apropiau, din intuneric a inceput sa se desprinda silueta lui Haitao. Nici el n-avea somn si nu rezistase sa stea nemiscat in camera: venise la usa noastra in speranta ca ne mai prinde treji dar, neauzind nici un zgomot, se apucase sa bintuie pe holuri in cautarea cuiva care nu se culcase inca ...
S-a asezat linga mine si cu toate ca nu era fumator - pentru prima si singura data (cred) - mi-a cerut o tigare ...

Formasem doua echipe foarte puternice (si sensibil egale): Haitao impreuna cu dl. Sumiya si Liu (echipa "Takemiya") iar eu cu Mihai si Gelu - echipa "Bucuresti-1". Peste numai citeva ore urma sa ne disputam Locul I in concurs ... dar acum stateam in intuneric, pe mocheta hotelului ... si incercam sa ne alinam (unul celuilalt, ca doi buni prieteni) emotiile competitiei.
M-am gindit de multe ori ca jocul asta trebuie sa fie de-o complexitate cu totul deosebita (dincolo de ceea ce reusim noi sa percepem), daca poate da nastere - si intretine - un asemenea gen de relatii ...

Cind ajunsesem la hotel (toti cei vreo 20 de bucuresteni) se intimplase o chestie tare amuzanta, in momentul in care am dat sa ne inscriem in registrele de cazare si sa prezentam actele de identitate ale fiecaruia ...
Haitao uitase (bineinteles) sa-si ia legitimatia de student, iar George Stihi incercase sa le sensibilizeze pe fetele de la receptie prezentindu-l ca pe un biet student chinez (distrat), care nu cunoaste pe nimeni in Brasov - si deci nu are unde locui - dar care ar vrea sa participe totusi la concurs. Stratagema ar fi reusit daca ... una dintre receptionere nu l-ar fi pus pe Haitao sa spuna citeva fraze : "Asta nu-i chinez !" - a decis ea, dupa ce l-a auzit vorbind romaneste ... "O fi student, dar e roman - tatar din Dobrogea - si trebuie sa prezinte Buletinul de Identitate !"
Haitao vorbea atit de bine limba romana incit ne-a fost imposibil sa le convingem pe fetele alea cum ca ar fi totusi chinez ... Pina la urma lucrurile s-au aranjat, dar pentru asta George a trebuit sa mai stea vreo jumatate de ora (singur), de vorba cu receptionerele ...

Concursul fusese deci o initiativa a brasovenilor care, dupa ce au constatat entuziasmul participantilor (28 de echipe a cite trei jucatori), s-au hotarit sa-l permanentizeze. L-au denumit "Cupa de Gheata" si si-au propus sa il tina in fiecare an. Din pacate dupa cea de-a doua editie (parca) au inceput sa aibe ceva probleme cu organizarea lui ... probleme care, din cite tin minte, nu erau straine de "evenimentele politico-sociale" din Brasovul anilor '87-'88.
Dupa revolta muncitorilor din Brasov, in oras au fost interzise orice evenimente care reuneau la un loc grupuri mai mari de persoane, asa incit urmatorea "Cupa" a fost organizata la Busteni. Treptat concursul a fost preluat de "Organizatia centralizata" care incepea sa se inchege la Bucuresti si transformat in Campionatul National pentru Echipe. De cite ori s-a putut (insa), acest concurs a fost tinut la Brasov - ca o continuare fireasca a Cupelor de Gheata organizate de Tiberiu Ghita si Clubul brasovean. Dupa 1990, Florin Ursu a reusit sa continuie traditia timp de citiva ani pentru ca, incepind cu 1995 (parca), Campionatul de Echipe sa se mute la Braila. Aici, din cauza unei organizari mai mult decit dubioase, a inceput treptat sa-si piarda din atractivitate - ajungind azi un concurs absolut lamentabil.

Revenind la acel prim concurs de la Brasov, mai trebuie sa spun ca l-am cistigat (noi, echipa Bucuresti 1) - dar a fost cea mai trista victorie de care am avut parte vreodata ...
Atunci cind am incepusem sa discutam formula in care se va tine, stabilisem ca va fi desemnata cistigatoare echipa care va cumula numarul cel mai mare de victorii ale componentilor lor ... Lipsa de experienta in organizarea concursurilor ne-a facut sa omitem faptul ca totusi, victoria "per echipa" este mai importanta decit suma punctelor realizate individual de catre fiecare jucator ...

Pe masura ce concursul se desfasura, incepeam sa realizam greseala pe care o facusem - dar cum nu puteam schimba regulamentul din mers, a trebuit sa jucam asa pina la sfirsit.
In pofida faptului ca echipa Takemiya nu a suferit nicio infringere ("ca echipa"), a iesit tocmai pe Locul III (!) - dupa noi si brasoveni care strinsesem mai multe victorii individuale.
La Festivitatea de Premiere - de comun acord cu Mihai si Gelu - am acceptat Diploma doar pentru a nu-i ofensa pe organizatori dar am declarat ca de fapt, noi ii consideram pe cei trei asiatici ca fiind cistigatorii concursului.
Ne-am asumat greseala de conceptie (toti cei care luasem parte la acele decizii) si bineinteles, am modificat imediat regulamentul de concurs pentru editiile urmatoare.

 
 

* * *


 

24.  Campionatul Mondial - 1987


Cluj - 1987

In primavara lui 1987 urma sa aibe loc in Japonia, Campionatul Mondial de Amatori. Paun stabilise o legatura constanta cu Nihon Ki-in si drept urmare, cu citeva luni inainte de concurs am primit invitatia de participare. Cum la ora aceea nu aveam inca vreun contracandidat, s-a hotarit fara prea multe discutii ca reprezentantul Romaniei in acel an, voi fi eu.
Dupa ce am fost nominalizat organizatorilor concursului, am primit un formular pe care l-am complectat si ... iata-ma inscris la competitia in care orice jucator amator de go (probabil) si-ar dori sa participe...

Mai raminea o problema: daca mi se va da - sau nu - drumul sa plec (adica daca mi se va elibera pasaportul). Pe atunci, pasapoartele erau tinute undeva pe la Ministerul de Interne, iar dreptul de folosinta il puteai avea doar in urma unei cereri speciale, motivind temeinic necesitatea plecarii peste hotare si chiar si atunci ... numai daca indeplineai anumite conditii ...
... Sau daca aveai anumite "pile" ! ... Iar eu nu puteam spera decit la aceasta ultima varianta : cu numai citiva ani inainte, fratele meu emigrase in Statele Unite - ceea ce ma transforma automat intr-un personaj dubios, caruia nici vorba nu era sa i se fi eliberat pasportul in conditii normale.

Aveam vreo doua promisiuni, din partea unor personaje destul de influente, care-mi lasasera speranta ca problema s-ar putea rezolva... Pe masura insa ce concursul se apropia, toti cei contactati au dat pe rind inapoi, in fata temerii ca odata ajuns "afara" s-ar putea sa nu ma mai intorc.
Japonezii imi dadeau telefoane pentru stabilirea traseului pe care aveam sa-l strabat (Bucuresti - Tokyo - Bucuresti) ... ba chiar, cu vreo doua saptamini inainte de inceperea concursului, mi-au trimis si biletul de avion, cu numele meu trecut pe el ... Imi era insa din ce in ce mai clar ca nu voi ajunge acolo.
Cu biletul in mina, am facut ultimele incercari (disperate) la Ministerul Sportului care insa, in absenta unei Federatii de Go, nici nu prea aveau vreo responsabilitate.
Dl. Sumiya, care mi-a fost aproape in toata aceasta perioada, a reusit sa obtina o intrevedere cu conducerea "Asociatiei de Prietenie Romano-Japoneze" (sau cam asa ceva ...). Intrevederea aceea a pus capac la toate. Directorul asociatiei, impreuna cu un personaj imbracat in negru - care de fapt a condus discutiile - s-au aratat (initial) deosebit de prietenosi si dispusi in a-mi rezolva problema ... chiar entuziasmati ca in fine, un roman va putea reprezenta Romania intr-un domeniu necunoscut noua pina atunci ... Nici macar faptul ca mai ramasese doar vreo saptamina pentru rezolvarea formalitatilor nu parea sa fie o problema ... Toate bune, pina cind le-am spus cinstit, situatia fratelui meu :

Ah domnule ... Pai in cazul asta, nu poti pleca : spune-le organizatorilor concursului ca nu poti ajunge .... ca ... ti-ai rupt un picior !! - mi-a sugerat personajul in negru (de fata cu dl. Sumiya, despre care stia foarte bine ca vorbeste limba romana !)

Cinismul celor din fata mea m-a readus intr-un mod brutal pe pamintul natal (avind in vedere ca, numai cu citeva minute inainte, eram deja in zbor spre Japonia). Si cum - in general - cind sint pus in fata unei atit de imense imbecilitatati ma "blochez", din acel moment nu am mai fost in stare sa scot nici macar un singur cuvint. Tin minte cum, dincolo de constientizarea certa a faptului ca pierdusem deja concursul, nu-mi iesea din cap rugamintea celor de la "Asociatia de Prietenie Romano-Japoneza" de a raspunde totusi organizatorilor (!!) - grija lor pentru a nu periclita relatiile amicale cu japonezii era impresionanta ...

Le-am raspuns organizatorilor: le-am spus ca nu voi putea ajunge, deoarece autoritatile romane nu mi-au permis participarea la Campionatul Mondial. Nu stiu insa daca acea scrisoare a ajuns vreodata la destinatie.

... Cit despre biletul de avion : il mai am si acum. Il regasesc de fiecare data cind ma hotarasc sa-mi fac ordine printre hirtoage.


Happy End

Anii au trecut si ...
Intr-una dintre primele mele "iesiri" (prin 1994, la Campionatul European de la Maastricht), am fost invitat impreuna cu alti 3-4 romani la un "Go-Party". Erau o groaza strinsi acolo ... crema jucatorilor europeni, conducerea Federatiei ... a Centrului European de Go ... si multi altii. Se discuta, se bea si (evident) se juca go.
La un moment dat, un tip s-a apropiat de mine si m-a intrebat:

- Tu esti Radu Baciu ? ...

I-am confirmat banuielile, mirindu-ma in sinea mea ca ma cunoaste cineva pe acolo (mai ales ca linga mine se aflau Sorin Gherman, Mirel Florescu, Mihai Bisca, Catalin Taranu - toti numarindu-se printre primii 10-15 jucatori din concurs)...

- Asteptam de mult sa te cunosc, pentru a-ti multumi ! (a continuat tipul, rizind prietenos ... si transformind mirarea mea intr-o veritabila stupoare)

- Numele meu este Kraszek si in 1987 am fost reprezentantul Poloniei la "Mondiale". Urma sa fim cazati impreuna, dar pentru ca tu nu ai venit - m-am lafait o saptamina intreaga, singur in camera ... !!!



 
 
* * *

 

25.  Concursuri ....


Concurs la Casa Armatei
(Bucuresti, 1988)

Pina acum, viata mea se impartise in : dimineata jucam go la mine acasa, dupamasa la George Stihi si de doua ori pe saptamina mergeam la Club.
De acum incolo, acest program - care multora le-ar putea parea anost - va incepe sa se imbogateasca intr-un mod substantial: dimineata ... la mine, dupaamiaza la George, de doua ori pe saptamina la Club ... si odata la 3-4 luni la Concurs ! In scurt timp perioadele dintre doua concursuri se vor micsora considerabil (prin aparitia si a altor astfel de eveimente la Timisoara, Craiova, Braila, Galati, Bucuresti ... - asta ca sa le amintesc numai pe cele "regulate", care se tineau anual - sau cite unul pe la Mamaia, Eforie, Vatra Dornei, Herculane, Bistrita, Busteni, Baile Felix ... )

Nici nu ma urcam bine in tren, dupa cite un concurs, ca incepeam sa numar (si nu numai eu ...) zilele care ne mai desparteau de urmatorul concurs. Descoperisem o atractie aparte in deplasarile acestea prin tara, in cele 3-4 zile de intensa suprasolicitare pe care le preupunea fiecare nou concurs. Partidele erau "altfel" (diferite de cele jucate la club) ... dar nu era numai asta ...
Poate ca ne atrageau si noptile petrecute impreuna, prelungite pina spre dimineata in analize ale meciurilor de peste zi ... sau pur si simplu bind ceva impreuna, jucind alte partide de go sau cite un Rentz, Yams sau Bridge ...
Daca prin preajma se aflau Dan Micsa sau Dan Lazar (surse nesecate de bancuri si umor), atunci nu se mai putea face nimic, pentru ca se ridea pina la epuizare.

Eu sint convins ca jocul de go crease niste legaturi tainice intre noi ... aproape magice : altminteri nu-mi imaginez cum, pina si un drum cu trenul putea deveni brusc, ceva interesant. Plecam in grup din Bucuresti, scoteam micutele table magnetice si nu ne mai opream pina in statia de destinatie.
... Sau noaptea aceea din Busteni cind, pe la 4 dimineata ne-am dat seama ca in ultimele citeva ore nu facusem altceva decit sa il ascultam pe Mihai (proaspat student la Medicina) povestindu-ne cum se insereaza muschii pe oase sau nu stiu ce alte chestii minunate despre piele si vasele capilare .... ( lucruri pe care, in mod normal, niciunul dintre noi n-ar fi dat doi bani ! ).

Competitia - in sine - facea parte bineinteles, din atractivitatea concursurilor dar intr-un mod foarte ciudat, nu i-am simtit niciodata prezenta dincolo de tabla propriuzisa de go, dincolo de perioada de timp cuprinsa strict intre prima si ultima miscare a unei partide. Ne asezam ca doi buni prieteni in fata mesei de joc, ne ucideam unul pe celalalt (sau incercam s-o facem) fara nici cel mai mic menajament in timpul partidei ... pentru ca imediat dupa ultima miscare sa redevenim aceiasi buni prieteni ... Poate chiar un pic si mai apropiati decit eram inainte ...

Imi placea (si am facut-o de cite ori mi-am putut-o permite) sa plec spre orasul in care urma sa se tina vreun concurs, cu o zi sau doua inainte. Voiam sa pot sta linistit, numai cu jucatorii de go de acolo ... sa-i cunosc, sa vad cum mai joaca ... sa am timp, eventual, sa le mai arat cite ceva. Mai tirziu, dupa ce s-a constituit Federatia Romana de Go - si macar partial, cheltuielile pe care le presupuneau deplasarile imi puteau fi decontate - mi-am transformat aceste mici escapade in obiceiul de a face vizite de citeva zile prin mai toate locurile din tara unde se juca Go.
S-ar putea crede ca am reusit, in felul asta sa vad o groaza dintre orasele tarii ... Numai ca programul meu in astfel de situatii era cam asa : ma intilneam cu gazdele in gara, ne duceam spre hotel (sau locul unde urma sa locuiesc), imi lasam bagajele si ne apucam sa jucam. Daca in oras exista un club "organizat", il vizitam si dadeam simultane ... daca nu, localnicii se perindau in grupuri mai mari sau mai mici pe la mine prin camera, schimbindu-se la tabla - in fata mea - cit timp stateam acolo... Si cum mi-a fost dat sa am o mare rezistenta la nesomn si nemincare, asta continua in general - cu extrem de scurte intreruperi - pe intreaga durata a sederii mele in orasul respectiv. Habar nu am cum arata orasele prin care am jucat go. In Turnu Severin, de pilda, am fost de vreo 6-7 ori dar "pe strada" nu am stat mai mult de o jumatate de ora (cu totul) ...
Cea mai "tare" dintre aceste vizite a fost atunci cind, Marcel Daescu m-a luat cu o masina din gara, m-a dus intr-o garsoniera a "Severnavului" si dupa trei zile m-a dus inapoi la gara - fara ca intre timp sa fi vazut lumina zilei !! ... Sorin Necula se pregatea pentru nu stiu ce concurs iar Marcel a tinut sa-l supuna unui antrenament intensiv ...

 
 

* * *