Go-ul in Tibet



 
 

In noiembrie 1958 revista japoneza Kido anunta descoperirea Go-ului in regatul Sikkim. La foarte scurt timp dupa aceea, Printul Coroanei din Sikkim s-a dus in Japonia, la o conferinta budista. Asociatia Japoneza de Go a profitat de ocazie pentru a-l invita la sediul ei, pentru o partida de Go. Printul a acceptat sa joace dupa regulile din regatul sau (pe o tabla de 17x17), cu Iyomoto Momoichi - un jucator profesionist de 6 dan.

S-a dovedit imediat ca regulile de joc din regatul Sikkim erau aceleasi cu cele tibetane (de fapt printul invatase jocul de la sotia sa, una dintre fetele lui Dalai Lama. Descoperirea acestei versiuni de Go a fost importanta, deoarece clrifica inca putin despre felul in care se juca in China antica.

Pentru ratiuni de eticheta, doar citeva miscari au fost jucate in partida dintre Printul Coroanei si Iyomoto. Pe tabla au fost asezate de la bun inceput cite sase pietre ale fiecaruia plasate pe linia 3-a si albul a avut prima miscare. (download partida)
Aceasta pozitie fixa pentru inceputul partidei mai este intilnita in Go-ul corean, dar pe linia a 4-a.
Vechea traditie chineza de a incepe jocul cu cite doua pietre albe si doua negre pe colturile tablei (pe hoshi) pare a fi avut acesasta influenta asupra jocului practicat aici.

Tabla sikkimeza era foarte mare si facuta din postav. Piesele erau cele tipice cinezesti (cu o fata bombata si una plata). Nicio astfel de tabla nu a fost descoperita in China, cu exceptia celor de piatra din mormintele dinastiei Han si deci datate ca fiind din primele doua secole ale erei noastre. Nu exista nicio inregistrare a vreunei partide de 17x17.

Chiar daca nu este ilustrat in aceasta partida, modul de numarare de la sfirsit se pare ca era similar cu cel chinez modern. Se aduna punctele de teritoriu cu numarul propriilor pietre de pe tabla; piesele capturate nu se socotesc. Punctele neutre valoreaza cite un punct fiecare si deci sint jucate pina la ultimul. O diferenta majora consta in faptul ca orice captura era tratata ca si un ko - adversarul nu putea juca imediat in spatiul proaspat eliberat, fiind obligat sa-si consume mai intii o miscare intro alta parte a tablei.

Se pare ca in spatiul ocupat acum de Tibet, Nepal, Sikkim si Bhutan Go-ul a aparut prin anul 700 al erei noastre. Atunci s-au stabilit primele legaturi culturale intre popoarele tibetane si China Dinastiei Han.
G0-ul in Tibet est denumit Mig Mang ceea ce se traduce prin "multi ochi" - aceasta nu se refera totusi la "ochii" din Go ci la puctele (intersectiile) de pe tabla. Expresia inseamna de fapt "tabla de joc".

Jocul nu a luat forme competitionale in Tibet, in sensul meciurilor, concursurilor sau campionatelor. O partida presupunea in general mai mult de doi jucatori: patru sau chiar sase, grupati in doua echipe, fiecare dintre ei jucind pe rind pentru echipa sa si putindu-se consulta in voie cu partenerii sai.

Aceasta forma a Go-ului pare a fi mai degraba neobisnuita, totusi putem gasi o explicatie in cele ce urmeaza. Jen Nai-ch'ang descrie jocul din Tibet ca "marea incercuire":
" Este foarte dificil si ridica probleme mari, de aceea putini sint cei care il joaca. Fiecare jucator are 151 de piese, cu o fata alba si una neagra. Se incepe cu sase pietre fixe care nu se misca, raminind pe acelasi loc. Celelalte piese pot fi puse oriunde. Regulile sint asemanatoare celor chinezesti. Se spune ca ar fi practicat numai in Lasa."

Istoricul Cheng descrie un obicei de a juca Go intilnit in vechile regate tibetane si denumit "lupta limbii". Cind un jucator pune o piatra pe tabla el trebuie sa-si insoteasca gestul cu niste vorbe de duh (demonstrindu-si ascutimea mintii). De exemplu, daca jucatorul "A" pune prima piatra, el poate spune "Acesta este un iepure"; jucatorul "B" poate raspunde, punindu-si propria piatra ... "Piesa mea este o vulpe" dupa care "A" replica cu "Asta este o pantera", "B" continua cu "Asta este un tigru" ... si asa mai departe.
Probabil ca expresiile pierd mult prin traducere deoarece in limba originara au un anumit ritm sau incep cu aceasi litera.

Cheng mai spune ca jocul era popular numai in rindurile aristocratiei. Tuturor regilor tibetani le-a placut sa joace Go, lasind in urma lor multe povesti populare referitoare la aceasta. El mentioneaza una despre un rege care era intelept, puternic dar si foarte priceput la Go. El mai era foarte abil si in arta vorbirii. Cind juca Go, el putea sa discute in acelasi timp si grave probleme de stat, cu ministrii sai, sub forma "luptei limbilor".

Ii placea sa creasca pasari vorbitoare, lasindu-le sa zboare liber si ascultindu-le ciripitul la intoarcerea lor in jurul sau. In felul acesta a aflat la un moment dat ca regina planuia sa-l insele. Regele a chemat-o pe regina si a rugat-o sa joace o partida cu el. In "lupta limbilor" care a urmat el a folosit cu multa iscusinta expresii care sugerau disloaialitatea sotiei sale, astfel incit aceasta s-a rusinat si s-a inrosit toata. Cind partida nu ajunsese decit la jumatate, regina a pretextat ca i s-a facut rau si s-a retras in aprtamentele ei.

Regele a analizat cu atentie vorbele pe care regina le spusese in timpul partidei. Convins acum de intentiile ei de a-l insela, a repetat experienta a doua zi si ... cu ajutorul pasarilor sale ... a fortat-o in final sa se compromita singura.

O alta poveste spune ca in momentul in care dinastia Gtsang a pus stapinire pentru prima data pe intreg Tibetul (sec. 17) si a incercat sa suprime Budismul, Dalai Lama a facut un pact secret cu generalul mongol Gu-shri Khan - lider al tribuli Khoshut. Cu ajutorul acestuia clanul Gtsang a fost alungat ... dar mongolii au decis sa ramina in Tibet sub conducerea succesorului lui Gu-shri, Lha-bzang Khan. Acesta din urma s-a inscaunat ca rege iar Dalai Lama a devenit lider spiritual al regatului. A urmat o perioada de pace.

La moartea lui Dalai Lama, omul sau de incredere Sangs-rgyas rgya-mtsho a ascuns tuturor acest fapt, asteptind urmatoarea sa reincarnare a stapinului sau (se presupunea ca sufletul celor morti va trece in corpul unui copil). Mai tirziu s-a autointitulat ca Ministru-regent in numele lui Lama.
Relatiile cu Lha-bzang au devenit treptat din ce in ce mai incordate, dar fiind amindoi inconjurati de armate puternice au hotarit ca hegemonia in Tibet sa fie decisa de un meci de Go (format din trei partide). Meciul trebuia jucat in prezenta publicului. Lha-bzang Khan a cistigat si in final l-a ucis pe Sangs-rgyas rgya-mtsho in anul 1705.

Pentru foarte superstitiosii tibetani Go-ul a devenit purtator de ghinion iar popularitatea sa a scazut. El mai era practicat numai de catre aristocratie. In timpul festivalului "Jucind in Gradina" (intr-a 15-a zi a celei de a patra luni din calendarul tibetan), exista un obicei destul de raspindit ca nobilii sa-si invite prietenii in gradina lor cu flori. Aici luau masa, cintau, dansau si jucau diferite jocuri - Go-ul fiind privit ca cel mai important dintre ele.

In Mongolia jocul patrunsese din Tibet. Assia Popova descrie varianta jucata in Mongolia ca fiind aceasi cu cea din Tibet. Tabla era din pinza gri sau galbena pe care erau trasate 17x17 linii. Existau doua feluri de piese: sase negre si sase albe, denumite "tauri" ... restul de 144 piese ale fiecaruia denumindu-se "ciini" (si fiind de dimensiuni mai mici decit "taurii").
O partida incepea prin asezarea alternativa a "taurilor" in pozitiile lor fixe, pentru ca mai apoi "ciinii" sa fie asezati in jurul lor. Se stabileau astfel 12 zone echilibrate de influenta, simplificind mult jocul. Cistigatorul era cel care inconjura un numar mai mare de puncte.


* * *